Arhitectura si identitate. Edificii ecleziastice greco-catolice din Episcopia de Oradea (1848–1860)

Anul 1683, cunoscut in istoria habsburgilor ca fiind anul eliberarii Vienei de sub dominatia turca, a conturat inceputul unei etape diferite, caracterizata prin anexarea unor noi teritorii, cum ar fi Ungaria, Transilvania, parti din Serbia si Valahia. Prin aceasta miscare politica, habsburgii si‑au consolidat hegemonia asupra partii centrale a Europei. Concomitent, elita austriaca si‑a canalizat atentia si inspre partea vestica, ingloband in Imperiu si teritoriile aflate in Peninsula Italica, Sicilia, Napoli si Lombardia. (...) Pentru o asimilare cat mai completa a teritoriile anexate, politica imperiala a inglobat si o componenta culturala si estetica. Datorita acestui fapt, arta si arhitectura habsburgice au manifestat o amprenta identitara, care ilustra uniformizarea factorului estetic in intregul Imperiu. Ca o consecinta a situatiei nou create, reglementarile in domeniul constructiilor prevedeau schimbarea comanditarului in cazul edificiilor arhitecturale. Daca, pana in anii ’70 ai secolului al XVIII‑lea, initiativa venea din partea Bisericii care comanda ridicarea de catedrale, de biserici parohiale sau de manastiri, dupa aceasta data sarcinile se impart intre alte organe ale statului. Drept consecinta, numarul constructiilor realizate la comanda Bisericii a scazut simtitor datorita diversificarii sarcinilor statului si exercitarii unei puteri asupra Bisericii. Noua era istorica se caracterizeaza prin elaborarea de edificii arhitecturale, sub directa implicare a puterii centrale. (Gabriela Rus)