Autonomia și constituționalismul în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925)

Actul de la 1 Decembrie 1918, care consfintea unirea Transilvaniei cu Romania, a deschis o noua etapa in viata noului stat national, in dezvoltarea sa social-economica, in creatia culturala, in afirmarea si schimbul international de valori materiale si spirituale. Dar, pe langa innoirile de structura in viata politica, sociala si economica, cu o serie de reforme democratice au avut loc schimbari profunde si in viata Bisericii Ortodoxe Romane. Prima indatorire care revenea Bisericii in noua situatie politica a fost aceea a organizarii ei unitare, sub conducerea Sfantului Sinod din Bucuresti, act necesar atat Bisericii, cat si noului stat national. De fapt, Marea Unire a cuprins in acelasi cadru statal trei Biserici autocefale (Biserica Ortodoxa din Vechea Romanie, Mitropolia Transilvaniei si Mitropolia Bucovinei), precum si o eparhie din Biserica Ortodoxa Rusa, anume Arhiepiscopia Chisinaului. Unificarea s-a impus datorita faptului ca modul de organizare si de conducere bisericeasca in aceste Biserici din provinciile istorice ale tarii a fost cu totul diferit.