Betadina si tifon

Exista un tip de poet care nu scrie despre iubire, ci despre felul in care iubirea isi schimba alfabetul dupa ce intra in carne, in zid, in talcioc si in plumb. El nu ia metafora ca pe o podoaba, ci ca pe un organ transplantabil: ochiul poate deveni rocada; obrazul, ureche; peretele, incubator. Albastrul poate face verzi, iar un sarut, daca nu e atent supravegheat de ingeri, aluneca din safir in pata si din exact in nisip — totul, fara sa-i anuleze dreptul la poezie. Poetul acesta nu infrumuseteaza realul, ci il obliga sa-si recunoasca rudele ascunse sub podea. Nu se lasa sedus nici de solemnitate, nici de acel spirit care-si admira singur istetimea: cand urca, isi pune singur o piedica; cand cade, isi pastreaza un rest de albastru pe frunte. E, de aceea, un poet al dublului adevar: omul si paiata, nimicul si electroluminescenta, casa si corpul, basmul si infectia, soapta si diagnosticul. Nu scrie neaparat un indragostit, nici ca un debuzat, ci ca un om care a inteles ca intre a o locui si a fi locuit sta toata tragedia luminoasa a limbii. M. Garcea