Bucuria de a marturisi sau despre cumintenia cuvantului

Oricat de curat ar fi cerul dintre inimi, fiecare purtam in noi povara unei taine de cuvinte, si nu numai: ofurile unor doruri prigonite; lacrimile unor suferinte pustiite; nostalgia unor vise din care ne-am trezit prea devreme; surasul amintirii si natura vie cu chipuri dragi pastrate in oglinda nemaiintalnirii; pravila neimplinita a constiintei, ca trecem prea pretios, prea levitic, prea indragostiti de propriul sine, prea alaturi de „jalea de lacrime”, cazute pentru a lumii patime; retragerea, fie si elegant si discret, a unor prieteni din viata noastra; despartirea de locuri, de lucruri, dar mai ales de oameni anume; tristetea de a fi provocat prea multe „cute” in sufletele celor pe care ii iubim; rusinea de a nu fi avut intotdeauna curajul asumarii faptelor si taria de a spune lucrurilor pe nume; micile sau marile nedreptati provocate semenilor; exercitiul prea des al disimularii; putina uimire, decum umilinta, inaintea minunii care este viata si inaintea frumusetilor lumii; prea multele clipe de indoiala, nu doar cu referire la divinitate; regretul de a nu fi fost intotdeauna generosi si intelegatori; durerea de a nu fi stins, prin marturisire, vapaia pornita de gand sa inabuse in inima dorul lacrimilor sfant; parerea de rau ca nici in suferinta nu ne doare inima pentru tot omul sarman, cu o iubire de neclintit.