camiku, Editia a II-a

Mihai Curtean e, în egală măsură, un poet de inteligenţă speculativă, un poet atent la construcţie şi mai ales la coeficientul de diferenţă pe care trebuie să-l aducă. Volumele lui au, toate, o spontaneitate ireprimabilă, dar alături de ea şi o suprastructură reflexivă care angajează poemele în polemică implicită cu formele şi formulele deja consacrate. Mihai Curtean împinge poemele spre linia experimentală, dar întotdeauna cu grijă de a nu le diminua funcţia substanţială şi confesivă. Inventiv atît la nivelul imaginii, cît şi la acela al formei sau discursivităţii, nu se repetă decît în măsura în care nu-şi poate risipi obsesiile. Dincolo de asta, însă, volumele lui au o autonomie programatică, nu seamănă între ele şi e limpede că poetul le proiectează nu doar în diferenţă faţă de alţii, dar şi faţă de sine. Conştiinţa lui creativă e extrem de scrupuloasă, pe cît e talentul lui de productiv. Cred că avem în faţă un poet adevărat, inovativ şi substanţial deopotrivă. * Al. Cistelecan Curtean se mişcă liber în poezie precum alţii în viaţa reală, iar această libertate mărturiseşte faptul că îşi cunoaşte puterile, că şi-a sublimat inhibiţiile şi că a ajuns la acea naturaleţe care defineşte dintotdeauna poezia autentică. * Ioan Es. Pop Mihai Curtean mânuieşte un subreal (un infrarealism înnoit mult, am zice, faţă de ceea ce ştim de pe la unii suprarealişti) pus în scenă cu destulă ştiinţă perceptivă: un fel de moarte-vie, răsturnată în oglinda muzicii evenimentelor obişnuite ale vieţii, devenite avertismente şi percepute (toate) cu sens mortal, infernal. Afazii normale, mici emoţii ale cuplului erotic devin deodată evenimente ce se derulează cufundate în infraroşul condiţiei muritoare, pe altă spiră decât realul şi concomitent cu acesta. * Ştefania Mincu