Carnetul unui Pierde-Țară

Paul Diaconescu era in vremea studentiei un tanar instruit peste media anturajului sau, cu bogate lecturi in special din literatura franceza, asiduu freceventator al lui Montaigne, spiritual, sceptic, casant, cultivand ironia galica, voltairiana. (…) In totul e un constructor clasic Paul Diaconescu, neambitionat sa ne incurce cu dificultati tehnice, sa ne puna capcane la tot pasul. El, dimpotriva, ne lumineaza prevenitor caile cele mai drepte spre edificiul lui epic impunator. Nu se rusineaza, si bine face, de clasicitate, si nici de faptul ca ne-a putut oferi o atat de atasanta lectura, in care te cufunzi ca intr-un basm. - Gabriel Dimisianu, in volumul Lumea Criticului, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000.

Experienta de viata se vede imediat in desfasurarea, ca si in aspectele psihologice ale nuvelelor sale. Spre deosebire de alti prozatori care exceleaza prin subtilitate, dar nu au suficient material sa sustina realismul unei povestiri, autorul exploateaza in mod inteligent consistente episoade biografice. (…) Nuvelele lui Paul Diaconescu, un scriitor atat de putin cunoscut, sunt o surpriza foarte placuta. Asemenea descoperiri fac parte, in fond, din bucuriile cronicii literare. - Daniel Cristea-Enache, O surpriza, Romania literara, nr. 39, 2006.

Una din ”cartile de capatai” ale ultimilor ani este, pentru autorul randurilor de fata, ”Cartea Muierilor” scrisa de un ”suedez” nascut in Romania. (…) Nu-i veti gasi numele in niciun dictionar literar din Romania, desi este un scriitor roman de prima mana, ignorat de critica veche, precum si de critica ”noua”. Nu si de Romania literara care publica, la rubrica sa ”Actualitatea”, secvente minunate din Carnetul unui Pierde-Tara de Paul Diaconescu. - C. Stanescu, revista „Cultura”, nr. 30, 4 august 2011.

Paul Diaconescu scrie intr-o limba romana vie, mustoasa, pe care a cultivat-o cu dragoste filiala, cu dor si speranta in multi ani petrecuti departe de tara, in convietuirea cu alte limbi europene. - Constantin Visan, in revista „Luceafarul”, nr. 21, 1999.