Cartea razboiului

In vremuri nenorocite de pandemie si de razboi, noul volum de versuri al lui Bogdan O. Popescu capata o stranie legitimitate. Poetul s-a schimbat mult de la Cartea dragostei. Ce era acolo copilarire si joaca, imaginar extrem oriental si curtare de minnesinger e acum crima, viol, sfartecare, privire neiertatoare de sniper ce-ar indrepta teava armei catre propria inima. Imaginarul iubirii a devenit aici cel al mortii, gandacii de bucatarie au luat aici locul fluturilor iar o fiinta plina de ura, ce mitraliaza cuvinte ca in Idiot Wind al lui Dylan, a inlocuit mica printesa inocenta de altadata. Suntem in plin razboi, al celulelor din creier, al cuvintelor, al sexelor, al sentimentelor, al anotimpurilor, al carnii.
Ceva insa ramane din volumul precedent, atat de pretuit de critica: vointa de-a construi. Cartea razboiului e tot o constructie, insa principiul I Ching din volumul de dinainte lasa aici locul tablitelor lui Ghilgames. Poemele sunt scrise pe douasprezece tablite sumeriene de lut, sfaramate de senile si stropite de sange. Rar am intalnit un imaginar mai crud, mai neiertator. Personajul lui Bogdan O. Popescu, cand un soldat nichitastanescian, cand un poet, cand un copil ce deseneaza rastigniri cu creioane colorate, se sfasie pe sine cu voluptate, caci ne aflam intr-un razboi interior, intre cele doua emisfere cerebrale, intre cei doi plamani, cei doi rinichi, cele doua maini si picioare ale sale.
Ritmul retoric e retezat inainte de-a deveni maniera, rimele sunt bine tinute-n frau si sensul general, reiterat obsesiv, maniacal, in imagini nesfarsite ale ororii, marsaluieste in front pana la sfarsit, cu casca de metal bataindu-se pe craniul poetului cu fruntea imbrobonata de sudoare. Ca in Grodek al lui Trakl, nu exista iesire sau redemptiune, doar taria de a-ndura viata matura pana la capat. O etapa noua si mai acuta in scrisul poetului. - Mircea Cartarescu