Cartea singurătăţilor

“Gellu Dorian a fost si el - mai in felul lui sfielnic - un vitalist si un „trairist", chiar daca n-a exaltat vitalitatea la fanfara. Inclinatia spre hieratic si ritualizare imblinzea jeturile vitale, le transforma in ceremoniale, dar acestea se vedeau limpede in exploziile necontrolate (dar si in cele controlate) ale imaginarului. Cind pe vitalisti ii cuprinde deprimarea existentiala e, de regula, drama mai mare decit atunci cind ea apasa pe firi natural elegiace. Dorian, macar ca a scris elegii, nu e un elegiac: elegiile lui sunt un cadru ritualic pentru dezlantuiri (vitale si expresive deopotriva). Acum insa, in Cartea singuratatilor, tema deprimarii (fiziologice si vitale) s-a interiorizat si a corupt ritmul confesiunilor, transformindu-le in monodii. Desi rupt in cinci secvente (plus o addenda), volumul are o circularitate - si o fluenta - monodica a temei, pe care doar o interpreteaza in mai multe registre, dar n-o si distorsioneaza. Cel mai pregnant se iveste aceasta deprimare in reveriile senzuale care joaca intre inflacarare si abstinenta, intre ispita (de/din memorie) si consolare (ca sa zic asa). Vitalitatea poetului a atins o cota absoluta a deprimarii si lehamitei de viata, atit de totala incit „chiar moartea de s-ar arata/ ar pleca plictisita spre alta viata". Vitalitatea poeziei rezista insa prin forta cu care ea se ridica de la notatie la imaginatie, al carei motor e, si aici, analogia. Caci Dorian imagineaza prin relatie si prin succesive acaparari fantasmatice. Ceea ce inseamna, de fapt, ca nu e atit de deprimat pe cit zice, de vreme ce poemele exulta - inca - imaginativ.” - Al. Cistelecan