Cizme, roba, camasa de noapte

Cizme – 1940. Doi militari de cariera, unul nazist, unul nu, ravnesc onoruri rezervate scriitorilor. Sunt siguri ca le vor obtine, ca vor intra cu cizmele lor butucanoase intr-un salas al muzelor, primul bazandu-se pe contextul politic, al doilea pe autoritarismul lui. Roba – La Academia Braziliana de Litere totul e dupa model frantuzesc, incepand cu sediul, palatul Micul Trianon din Rio de Janeiro. Cei patruzeci de nemuritori poarta un costum de gala somptuos, roba cu fireturi aurite si o spada. Dar nu de spada se folosesc ei atunci cand trebuie sa se apere, ci de limba bine ascutita! Se pricep foarte bine, chiar si la 80 de ani, sa manevreze cu viclenie cuvinte care ustura, spinteca, ucid de-a binelea. Camasa de noapte – Diafana, transparenta, tesuta din lumina rasaritului, camasa aceasta metaforica e singurul vesmant care o acopera pe iubita poetului in versurile lui. Iar versurile ii aduc autorului un binemeritat loc printre nemuritori. Numai ca si nemurirea aceasta e metaforica. Dupa moartea poetului Antônio Bruno, la Micul Trianon se declanseaza un mic razboi. Militarii care asediaza palatul sunt respinsi cu brio de batranii academicieni versati in dueluri verbale si literare, cu ajutorul a patru muze mai mult sau mai putin suave, fostele amante ale lui Bruno.