Clandestin în Parnas

Despre toate acestea, in aparenta mereu aceleasi framantari ale omului din fiecare, Adrian Vasile Iftime scrie patimas si lucid, scrie admirand neintelesurile si apoi dumirindu-se. Dar, mai ales, scrie frumos poetic. Aici nu mai e un clandestin al Parnas-ului, ci e un locuitor de drept al versului strunit cu stiinta, prozodia clasica fiindu-i fibra verticala in creatie. O simte, dar o si gandeste si o asaza in rigole fine de revarsare, drept care poeziile sale merg fluid, fara fracturi, chiar daca urca si coboara intensitatea sentimentului. Sinusoidele acestea nu sunt foarte abrupte, asta si datorita unui limbaj ales ingrijit, lipsit de lirisme inutile, ba dimpotriva, suplu pana la uscaciune uneori. Ceea ce inseamna ca poetul nu se lasa sedus de "fonetici" riscante, ci construieste geometric un plan secund al sonoritatii, mai dens, mai percutant in sens. De aceea, si iubita, chemata mereu sa asculte cantecul lebedei, al aceleiasi lebede, aude mereu o alta melodie si, cu toate ca se intampla mereu la fel, iubita, dar si cititorul, asista de fiecare data la alta piesa. In stilul poetic dezvoltat aici, autorul a gasit scena la care privesc si muritorii (cu tot cu iubirile lor muritoare) si locuitorii inca nearatati, dar aflati de o istorie intreaga acolo, in nemurirea din Parnas... - Liviu Apetroaie