De la act la performare

O mare parte din această carte detaliază exercițiile lui Fabre, acele acțiuni la care le cere artiștilor săi să eșueze mai bine. Aceste exerciții nu sunt studiile profesorilor de actorie sau ale regizorilor ortodocși. Ele sunt acțiuni complete, de sine stătătoare, spectacole în sine. Ele sunt literalmente numerele întregi ale aritmeticii teatrale a lui Fabre, numerele din ecuațiile sale performative, formule care se adaugă la ceea ce văd spectatorii pe scenă. Ideile care stau la baza operei lui Fabre sunt „adunarea, acumularea, repetiția”. Înțelegerea, sau învățarea, care rezultă din aceasta, precum și încântarea, plictiseala și emoția reprezintă modul în care Fabre combină și recombină familiarul, care devine cunoscut prin intermediul repetiției. Repetiția înseamnă că actorii, spectatorii și participanții știu cu toții ce urmează pentru că ei/noi am văzut-o deja, am experimentat-o din nou și din nou, și din nou. Spectacolele lui Fabre sunt performance-uri sisifice, „eterna recurență” a lui Nietzsche, la care Fabre face referire în această carte. Și, de asemenea, tragedii, dar fără dramă, fără suspans sau intrigă. O calitate esențială a tragediei este că, înainte de a începe, toată lumea știe că trebuie să se termine cu o catastrofă. Tragedia este o specie a șocurilor, nu a surprizelor. Aceasta este o caracteristică a lui Fabre.