De la pediatrie la psihanaliză

De la pediatrie la psihanaliză conține scrieri din perioada 1931-1956 în care D.W. Winnicott expune insighturi din practica sa pediatrică și psihanalitică, insighturi fără de care psihanaliza de astăzi ar arăta cu totul altfel. Elocvent și pătrunzător, elaborează cu o simplitate uluitoare aspecte complexe pe care le face ușor de înțeles și introduce concepte clinice omniprezente în psihoterapia de astăzi, precum apărarea maniacală, obiect tranzițional, tendința antisocială și preocuparea maternă primară. Urmând tradiția kleiniană, explorează viața psihică din perioada preoedipiană, însă aduce importante modificări acestei paradigme, punând într-o nouă lumină dezvoltarea timpurie: agresivitatea nu este înnăscută, ci apare ca reacție în interacțiunea individ-mediu, iar mediul primește în viziunea winnicottiană un rol esențial în configurarea conflictelor și apărărilor. De la pediatrie la psihanaliză este o lectură necesară pentru înțelegerea rădăcinilor dezvoltării și vieții psihice. Donald Woods Winnicott (1896-1971), pediatru și psihanalist britanic, a introdus în psihologie concepte esențiale și omniprezente în psihologia de astăzi. A fost șef al Departamentului de Copii al Institutului de Psihanaliză din Londra și de două ori președinte al Societății Britanice de Psihanaliză. De același autor au apărut la Editura Trei Convorbiri psihanalitice cu părinții, Natura umană, Procesele de maturizare, Susținere și interpretare, Joc și realitate. Copilul simte că lucrurile dinăuntru sunt bune sau rele, la fel cum și lucrurile din afară sunt bune sau rele. Calitatea de bun sau rău depinde de relativa acceptabilitate a scopului în procesul de a lua înăuntru. Aceasta, la rândul ei, depinde de tăria impulsurilor distructive în raport cu impulsurile de iubire și de capacitatea fiecărui copil de a tolera anxietățile derivate din tendințele distructive. De asemenea, [...] trebuie să fie luată în considerare natura mecanismelor defensive ale copilului, inclusiv gradul de dezvoltare al capacității lui de-a face reparație. Aceste lucruri pot fi rezumate afirmând că putința copilului de a păstra în viață ceea ce iubește și de a menține credința în propria iubire are o influență importantă asupra a cât de bune sau rele îi par lucrurile dinăuntrul sau din afara lui. Inițial, lucrul important este că analistul nu este deprimat și pacientul se regăsește pe sine, deoarece analistul nu are nevoie ca pacientul să fie bun sau curat sau compliant, și nici măcar nu are nevoie să îl poată învăța ceva pe pacient. Pacientul poate evolua în propriul ritm. Poate eșua dacă dorește, și îi este oferit timp și un fel de siguranță locală. Aceste detalii externe de gestionare reprezintă condițiile esențiale pentru ca pacientul să-și descopere propria iubire, cu inevitabilele complicații ale agresivității și vinovăției, singurele lucruri care dau sens reparației și restituției.