Diferenta dintre conceptul de piata al lui Heidegger si cel al lui Granel

S-a auzit în repetate rînduri de cînd a izbucnit criza mondială din 2007 că e imposibil să se schimbe capitalismul prin decret. Oricît de bun simţ ar părea o asemenea afirmaţie, susţinută de economişti şi sociologi nu doar străluciţi, dar şi progresişti în sensul unei democraţii sociale înţelese în sensul cel mai larg (egalitarism, respectarea legii, asigurarea accesului la mijloacele de trai etc.), turnarea ei în betonul consensului general, dominant şi obtuz, mi se pare mai curînd păguboasă. Cu alte cuvinte, nu văd cum altfel s-ar putea schimba capitalismul decît printr-o decizie de non-capitalism, a cărei idee, încă perfect vagă, trebuie călită în lupta tuturor dezbaterilor noastre, păstrînd mereu în faţa ochilor lecţia heideggeriano-graneliană conform căreia toate acţiunile noastre au loc în agrenajul a ceea ce trebuie numit, în continuare, o epocă a fiinţei sau o „lume istorială”. Un fel de a spune că în interiorul lumii capitaliste, decizia de non-capitalism e imposibilul însuşi, nu doar ceva pur şi simplu „nefezabil” (cum repetă la nesfîrşit reacţionarismele de toate nuanţele), ci chiar „locul” (i-real) de unde realul social poate fi expus în articulaţiile sale cele mai profunde. Căci abia aşa se poate „surprinde” cum anume în mod precis această decizie ne scapă sau, mai concret, cum spaţiul ei e astăzi, din toate punctele de vedere, obturat. Moştenirea comună pe care ne-o lasă Heidegger şi Granel e sarcina de a lupta împotriva obturării acestei obturări, ceea ce e acelaşi lucru cu defrişarea unei libertăţi de decizie, cu eliberarea a ceea ce plasează pe traiectul ei de destin istoric lumea noastră, care înaintează, ireversibil, către viitorul ei. Această eliberare împinge, politiceşte vorbind, pînă şi la o emancipare de falsa trinitate a cărei formalitate cea mai nemijlocită e dată de schema biseculară a unei stîngi, a unei drepte şi a unui „centru” (de fapt, astăzi toate de dreapta), care expune, peste tot, posibilul politic în sensul „fezabilului”. Dar această monopolizare a politicului ca „fezabil” nu înseamnă decît că nedreptatea negociază cu abjectul în arena de circ a unui Spectacol din care un fel de liberal-social-fascism prezentat ca democraţie vrea să chiureteze pînă şi amintirea unui comunism de nenumit – liber în raport cu toate eşecurile şi atrocităţile falselor „comunisme”, ale „comunismelor reale” pe care ni le-a dat istoria. Pe scurt, ar fi vorba atunci de a lua în primire un comunism i-real sau un rest comunist, cum i s-ar mai putea zice, unul care să reziste şi să continue să reziste tuturor calculelor ideologice în care e prins de duşmanii societăţii fără clase. Dar un asemenea comunism i-real („logic”, adică descriind mai întîi o gîndire anume) e de luat în primire nu ca proiectul pozitiv (în mod necesar u-topic) al unei societăţi viitoare, ci sub forma punerii în criză a tot ce stă în calea pînă şi a punerii sale veritabile ca problemă a unei decizii esenţialmente colective. Abia aşa am putea spera ca lucrurile despre care vorbesc „limbile străine” ale gîndirii (limbajele ei logice, „-logiile” ei), mai ales atunci cînd ele destabilizează tot ce s-ar părea că ştim despre piaţă, producţie, gîndire, lume şi fiinţă, îşi vor putea găsi urechile care să le audă