Din zilele lui August 1944: amintiri, fapte, considerații

Memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, unul dintre actorii importanți ai înlăturării regimului Antonescu.

Tatăl meu a fost numit șef de stat-major la Comandamentul Militar al Capitalei. Așa s-a născut ideea lui 23 august 1944: politicienii și militarii au început să se întrunească și să discute. Tatei i-a revenit planul pentru București, odată cu întoarcerea armelor; orașul era plin de nemți... Când s-au succedat guvernele - Sănătescu, Groza -, tatăl meu a avut funcții. În 1946 a fost la Paris, unde a reprezentat România la Conferința de Pace. La 30 decembrie 1947, eram singură acasă, când am aflat de la radio că regele a abdicat; când s-au întors părinții de la teatru, au crezut că visasem urât! După instaurarea republicii s-a terminat și cariera tatălui meu în armată: fără leafă, fără grad, a ajuns să lucreze la Plafar. A fost greu: casa a fost naționalizată, iar noi am fost restrânși numai la mansardă. Între timp, au început perchezițiile: sunau oameni la ușă, intrau și luau acte, scrisori, decorații etc. Mama a început să împacheteze lucruri, să le ducă pe la prieteni, în pivnițe, în poduri... - Gabriela Romana Dămăceanu Actul de la 23 august 1944 ocupă un loc aparte în istoriografia românească, fiind, prin sutele de cărți și studii științifice care i s-au dedicat, unul dintre subiectele istorice abordate cel mai mult. Fără îndoială, interesul istoriografic pentru această temă a atins apogeul în perioada regimului comunist, oferind de multe ori o perspectivă deformată, condiționată ideologic. Cei care studiază actul de la 23 august nu pot ignora memoriile generalului Dumitru Dămăceanu, publicate acum în prima ediție integrală, fiind totodată și o ediție critică, bazată pe studiul sistematic al multiplelor sale versiuni. - Mihai Burcea, Tudor Vișan-Miu Pentru întocmirea acestei lucrări - în redactarea ei finală - am consacrat mai mult de nouă ani de muncă [1963-1972], străduindu-mă să redau în cele ce urmează cât mai puține lipsuri de fond și formă; în acest scop, am consacrat celor scrise nu mai puțin de douăsprezece redactări complete și îmbunătățite; nu știu dacă și cât am izbutit să realizez în această direcție [...]. Nu știu dacă și când vor vedea lumina tiparului rândurile de față [subl.n.]. După modul cum decurg lucrurile până acum, s-ar părea că răspunsul nu poate fi decât unul singur: este încă prea devreme să se spună dacă lucrarea va fi tipărită vreodată sau când anume. - Gen. Dămăceanu, în 1972, după cea de-a douăsprezecea redactare a memoriilor sale