Educație și caracter

Deșcolarizarea României a fost procesul prin care elevii au fost deposedați de cunoaștere și de caracter. Procesul s-a desfă­șurat conform unor metode elaborate în Occident de către echipe de experți și puse apoi în aplicare de mari instituții internaționale care funcționează ca bănci de memorie instituțională a reformei. Nu s-a lucrat la întâmplare, ci metodic. Lucrul e dovedit de faptul că în România s-au parcurs exact aceiași pași ai deșcolarizării care s-au parcurs în, de exemplu, SUA sau Franța. În SUA s-a început din anii ‘50, în Franța, din anii ‘70. La noi, în anii ‘90. Sloganurile, manipularea mediatică, implicarea ONG-urilor, deprofesionalizarea cadrelor didactice, noua scolastică psiho-pedagogică, toate, ca să-l citez pe Creangă, cumplitele mește­șuguri de tâmpenie ale reformei educaționale au fost identice și au circulat între America din anii ‘50-’60, Franța din anii ‘70, America de Sud din anii ‘80, Europa de Est din anii ‘90, Asia Centrală și țările arabe în anii 2000. Practic, deșcola­ri­zarea României a dus la un viitor incert pentru România, la distrugerea școlii ca motor al ascensiunii sociale bazate pe muncă și merit, vorba lui Eminescu, și la certitudinea unui viitor dominat fie de adulți români imaturi, slab pre­gătiți și incapabili să-și stăpânească, adică să-și locuiască, gospodărească și lase moștenire copiilor lor, țara, fie de imigranți. Practic, deșcolarizarea a contribuit decisiv la împiedicarea transmiterii României, ca patrimoniu material și cultural, dinspre strămoși înspre urmași.