Eseuri despre iubire şi divinitate - Silviu Lupașcu

Cum comunicau vechile civilizații – feniciene, proto-elene sau proto-semite – cu divinitatea și ce rol avea ritualul sacrifical în spațiul religios al acelor timpuri? Care este originea mitului platonic despre ontologia sufletului? Dar semnificația mitului gnostic al Luminii și al Întunericului, în cadrul istoriei religiilor? Iată câteva din întrebările-cheie la care Silviu Lupașcu răspunde în eseurile sale dedicate acelor concepte – precum iubirea, divinitatea sau sufletul – care au marcat istoria civilizației umane. Redăm, în cele ce urmează, câteva idei și întrebări-reper din capitolele lucrării: DUALISMUL GNOSTIC – MITUL LUMINII ŞI ÎNTUNERICULUI Dualismul gnostic evidenţiază principiul în conformitate cu care spaţiile religioase se revelează drept spaţii deschise, interdependente, nu drept spaţii autarhice, integrate într-un sistem relativ cunoscut, deşi în esenţă incognoscibil, de închideri ontologice care se deschid pentru a manifesta ordinea şi unitatea religioasă a lumii. Mitul gnostic al Luminii şi Întunericului sintetizează întreaga tradiţie cosmologică şi antropologică a spaţiului religios gnostic, rememorează sursele anterioare ale mitologiei şi teologiei gnostice, defineşte procedura, mecanismele şi logica deopotrivă anarhică şi constructivă a sincretismului gnostic, dezvăluie transferul unor elemente ale eşafodajului spiritual gnostic în spaţiile religioase abrahamice şi în construcţiile teoretice ale civilizaţiei europene moderne. CARUL SUFLETULUI Platon (ca. 427 – 348 / 347 î. d. H.) construieşte o parte a argumentaţiei din Phaidros pe temeiul mitului despre ontologia sufletului. Sufletul este simbolizat prin imaginea vizitiului şi a carului la care sunt înhămaţi doi cai buni, în cazul zeilor, sau un cal bun şi un cal rău, în cazul oamenilor. Poate fi Platon învestit cu autoritate auctorială în privinţa scrierii mitului despre ontologia sufletului? Se cuvine, mai curând, ca Platon să fie considerat drept receptor profetic al unei revelaţii primite din partea Fiinţei? Există oare argumente în măsură să dezvăluie că scrierea platonică a mitului despre vizitiul, carul şi caii sufletului este, în realitate, o rescriere a unei surse anterioare, arhaice, al cărui conţinut a fost împrumutat în spaţiul filosofic grecesc dintr-un alt spaţiu religios-cultural? LIMBAJUL PĂSĂRILOR Limba primordială nu este învestită numai cu puterea de a exprima lumea, ci şi cu puterea de a crea lumea, iar „numele originar” (onoma) este fiinţă (on) şi lucru (rhema), înainte de a fi sens (noema). LIMBAJUL VIEŢII Vechile practici sacrificiale feniciene dezvăluie o ordine ritualică primordială, care pare să fi inclus în codurile sale cultuale elementele iniţiale ale tradiţiilor sacrificiale proto-elene şi proto-semite. Denumiţi kena‘ani sau canaaneni, cuvânt care a fost adoptat sub forma kinahna în akkadiană, fenicienii au ocupat regiunea Libanului în jurul anului 3000 î. d. H., la începutul Epocii Timpurii a Bronzului, cu câteva secole înainte ca Sargon din Akkad şi Naram-sin, nepotul său , să întemeieze în Mesopotamia, în spaţiul geografic care circumscrie apropierea maximă dintre cursurile Tigrului şi Eufratului, oraşul Agade şi Imperiul Akkadian . La fel ca şi alte triburi semitice, fenicienii îl venerau pe zeul El drept figură centrală a pantheon-ului , din care mai făceau parte zeiţele Asherah a Mării şi Astarte. MAJNUN ŞI LAYLA, DON QUIJOTE ŞI DULCINEA: EXTRAORDINARELE ISPRĂVI ALE NEBUNILOR ÎNDRĂGOSTIŢI Este povestea de iubire dintre Don Quijote şi Dulcinea o rescriere a mitului arab despre Majnun şi Layla? Majnun este „nebunul”, iar Layla este „noaptea”. Formele primare, arhaice, ale mitului descriu raptul iubirii, experimentat de beduinul-poet Majnun, în proximitatea cortului Laylei, fără ca iubitul să fi primit darul divin de a contempla chipul iubitei. Ulterior, în literatura Sufi, iubirea extatică nutrită de Majnun şi Layla simbolizează iubirea dintre misticul Sufi şi Dumnezeu, întâlnirea teandrică dintre om şi Dumnezeu în misterul şi uniunea iubirii. Insanitatea beatifică a împlinirii iubirii pământeşti simbolizează astfel insanitatea beatifică a împlinirii iubirii mistice, rememorarea continuităţii iubirii existenţiale graţie căreia fiinţele omeneşti se leapădă de raţionalitatea neiubirii, pentru a reîntâlni Fiinţa Divină, în Noaptea Prezenţei. DACĂ OAMENII POLITICI L-AR CITI PE IBN ‘ABBAD... Ce a mai rămas din arhaica nevoie a oamenilor de a-şi reprezenta Divinul Infinit, din singurătatea ireductibilă a seminţiei adamice, fermecată de intervalul iluzoriu al apropierii sau îndepărtării dintre aceste reprezentări şi realitatea reală a Divinului Infinit? Bunul Dumnezeu abrahamic S-a ocultat, se pare, în infinitul îndepărtării celeste, într-un cer inaccesibil, unde strigătele de suferinţă, rugăciunile şi miresmele liturgice nu mai ajung, în timp ce tronul Său a fost uzurpat de Demiurgul cel Rău, cuprins de furia-nebunia-beţia trupurilor sfâşiate. HAN-SHAN, LI PO, TU FU, BASHO: A STA ÎMPREUNĂ CU MUNTELE Maeştrii spirituali ai poeziei chineze şi poeziei japoneze clasice au utilizat imaginea muntelui ca simbol al trecerii dinspre lumea aceasta spre „cealaltă lume“. Certitudinea îndepărtării ireversibile de lume se metamorfozează în certitudine a apropierii fericite de non-lume. Călătoria devine o cale a revelaţiei, a adevărului, a redefinirii fiinţei omeneşti prin wu-wei sau satori .