Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie

„Gheronda Iosif Vatopedinul” nu este o carte, ci este duh si este viata (cf. Ioan 6, 63). Este parcursul unui om care la 15 ani L-a vazut pe Hristos viu, L-a urmat pe calea patimirii, a fost defaimat, prigonit, a murit si a suras dupa moarte, adeverind Invierea. Iar ucenicul lui a vazut si a marturisit (cf. I Ioan 4, 14), asternandu-i viata in scris, atat cat este cu putinta cuvintelor a o cuprinde. Cartea cuprinde si o bogata colectie de fotografii din arhiva Sfintei Mari Manastiri Vatoped si apare in conditii grafice deosebite. „Pregustari”… Blandetea, bunatatea, pacea lina si mai presus de minte a Duhului Sfant ce salasluia in inima lui Gheronda Iosif erau o necurmata invatatura duhovniceasca pentru cei tineri. Aceasta pace era atat de adanc inradacinata inlauntrul sau si adapa intreaga sa lume launtrica, incat si in momentele cele mai grele – omeneste vorbind – de clevetiri si prigoniri, ea nu slabea, ci il intarea launtric. Multi ii vedeau chipul stralucind, mai ales dupa ce primea Sfanta Impartasanie, de care se apropia intotdeauna cu zdrobire de inima si cu nenumarate lacrimi. Aceasta slava dumnezeiasca pe care o purta inlauntrul sau stralucea adesea si in afara, cand rostea cuvinte de invatatura in cercuri mai largi sau mai restranse de oameni. Purtarea sa cu totul nobila, nefatarnica, plina de lepadare de sine si de dragoste starnea de la sine uimire si respect in cei care traiau langa el si ii vedeau petrecerea de fiecare zi – desigur, fara ca el sa doreasca sa trezeasca acest respect. Dimpotriva, dumnezeiescul har ce salasluia pururea inlauntrul lui ii dadea simtamantul duhovnicesc ca era ”cel mai netrebnic dintre toti oamenii”. Scria: „Nu am dorit nimic pe acest pamant, sufletul meu iubit, nici cinste, nici vrednicie, ci cu saracele mele puteri, precum zice cuvantul, in toata viata mea, «trebuintelor mele si celora ce sunt cu mine au slujit mainile acestea» (Fapte, 20, 34) si nu am urmarit prin vreo purtare vicleana sa ii fac pe altii sa ma cinsteasca si sa ma slujeasca. Vreau sa ma mantuiesc si spre aceasta ma grabesc, spre aceasta imi indrept toate saracele mele puteri”. Era omul care putea sa tamaduiasca sufletele ranite de pacat, tinute in legaturile unor patimi vechi si ale inrobirilor de tot felul. Acele suflete pe care alti duhovnici le-ar fi ocolit din pricina ca erau anevoie de tamaduit – ba adeseori chiar cu neputinta de tamaduit omeneste –, Gheronda le primea cu multa bucurie, pentru ca Il vedea in acesti oameni pe Insusi Hristos. Niciodata nu gandea ceva dispretuitor despre aceste suflete, iar daca il ascultau, le daruia tamaduirea in Hristos.