Hortensia Papadat-Bengescu. Străina

„E.L. o tachina tocmai pentru că o credea, uneori, prea cerebrală. Asta o amuza şi‑şi spunea că există întotdeauna un revers al medaliei: cel mai deştept bărbat pe care îl cunoscuse în viaţă avea faţă de ea o consideraţie specială, iar propriul soţ o ironizase decenii la rînd exact pentru acelaşi motiv. Se gîndise adesea dacă în lipsa admiraţiei se putea vorbi de iubire adevărată. Pentru ea, cu siguranţă, nu. Căci simţise de atîtea ori că, dacă nu există respect real pentru partener, timpul nu aşază între oameni decît o formă de dispreţ, care devine o mîzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, cînd, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. Şi atunci îţi e tot mai greu să respiri. Sigur, ea se simţea norocoasă că avea copiii, literatura şi pe E.L. Crucea căsătoriei o ducea cum putea şi, după atîta vreme, ar fi putut zice chiar că se obişnuise cu ea. Bucureştiul îi făcea bine. Se simţea, în sfîrşit, aproape de lumea de care era legată şi care o interesa. Pierduse liniştea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pînă departe, o putea inventa. Un petec de cer, nişte păsări, ce putea să‑şi dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, cînd se trezea? Lucra şi transcria, ca întotdeauna, de cîteva ori texte pe care le nota iniţial ca în transă, ca apoi să revină şi să facă însemnări şi adăugiri, pînă simţea că e cît mai aproape de ce avea clar şi auzise în cap înainte de a pune pe hîrtie.” Pe 8 decembrie 1876 se naşte Hortensia, fiica generalului Dimitrie Bengescu şi a soţiei sale Zoe. În copilărie primeşte o educaţie literară şi muzicală pe care o continuă la pensionul de fete „Bolintineanu” din Bucureşti, dorindu-şi cu ardoare ca mai departe să facă studii la Paris. Mama ei însă, fragilă, suferindă de inimă, o vrea lîngă ea, aşa că Hortensia e nevoită să rămînă acasă. Dezamăgită, decide să se căsătorească cu magistratul Nicolae Papadat, mai în vîrstă decît ea. Căsnicia cu un om cu care, în afara celor cinci copii, are prea puţine în comun nu o face fericită, însă, cînd, la îndemnul unei prietene, începe să scrie, înţelege că şi-a găsit drumul. Debutează în 1912 în revista La Politique, cu un text semnat cu pseudonimul Loys, iar în anul următor începe colaborarea cu Viaţa românească şi se apropie de cercul ieşean, îndeosebi de Ibrăileanu şi Topîrceanu. În Primul Război Mondial este soră de caritate a Crucii Roşii, experienţă care va sta la baza romanului său Balaurul. Va face parte din cercul „Sburătorului”, iar E. Lovinescu va crede cu toată puterea în talentul şi în modernitatea scrisului ei. Pe cei doi îi leagă o poveste de dragoste şi de admiraţie reciprocă, ce va dura peste 20 de ani. Pentru scrierile sale, dintre care unele – Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns, Logodnicul – sînt studiate şi citite şi azi, Hortensia Papadat-Bengescu primeşte în 1936 Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români. Ultima perioadă a vieţii ei este marcată de probleme financiare şi de sănătate. Moare pe 5 martie 1955, ignorată de confraţi şi de oficialităţi. Jurnalul scriitoarei nu a fost publicat niciodată. Mai jos, un fragment din roman în lectura autoarei.