Descriere

Biologiceste judecand, Emilia Amariei ar tine de optzecism. Legatura epistolara cu regretatul Aurel Dumitrascu vine sa intareasca ideea, poeta insasi considerandu-se, cu superbie, „mesager al unei generatii”. E drept, cu radacini infipte „in alte vremi”... In realitate, straina de paradigma optzecista, ea cheama „puiul de lumina" (ca centru fiintial) si, alungand ora stearpa, vrea - in bratele Cerului sa izvodeasca poeme fierbinti, oferindu-ne „cea mai buna versiune” (a sa, fireste), atingand dumnezeirea. Afland, adica, glasul iubirii, risipind cuvinte-lumina, asteptand „randul intruparii"; zamislind acum, cu febra recuperatoare si cu ochii la cer, poeme „dezbracate" de tristeti, instrunand un patriotism vibrant. Fiindca poeta (care ne-a dat, prin Flavia, si un triptic romanesc de ecou) ne avertizase: „Nu voi fi tacere niciodata/ Ci soapta din pamant reinviind", oferindu-ne, cu „dezmat de metafore", „cuvinte de leac"... - Adrian Dinu Rachieru