Isihasmul bizantin

Termenul „isihasm” este folosit cu cel putin patru sensuri:
1. Desemneaza fenomenul vietii monahale crestine, bazat pe eremitism, contemplatie si „rugaciune curata”, care isi gaseste pentru prima data expresia graitoare in scrierile lui Evagrie Ponticul (secolul IV). Termenul este folosit frecvent cu acest sens in scrierile patristice si in legislatia civila (de exemplu, Iustinian, Novellae, 5, 3). 2. Autorii moderni il asociaza cu metodele psihosomatice de rugaciune, atestate formal doar in a doua jumatate a secolului al XIV-lea. Aceste practici au constituit una din problemele dezbatute in controversa dintre Varlaam si Palama, dar „isihasmul” ca atare nu poate fi cu siguranta redus la practica celor pe care Varlaam ii numea cu dispret ομφαλοψυχοι („oameni cu sufletul in buric”). 3. Termenul „isihasm” este frecvent folosit ca sinonim pentru „palamism”, adica sistemul de conceptii creat de Grigorie Palama pentru a explica si apara experienta spirituala a isihastilor, care se intemeiaza pe distinctia dintre „esenta” transcendenta si „energiile” necreate datorita carora Dumnezeu poate deveni cunoscut omului prin Hristos. 4. In fine, exista astazi conceptul de „isihasm politic” care desemneaza o ideologie sociala, culturala si politica, ce isi are originea in Bizant si a avut o influenta decisiva asupra dezvoltarii sociale si artistice a slavilor de sud si a rusilor. (John Meyendorff)