Jurnalul unei femei nemaritate

Corina se apuca sa faca curat prin cutiile din pod. Lumina soarelui de toamna se strecura prin vitraliul multicolor care tinea mansardei  loc de tavan. Intr-un colt, ascunsa printre un maldar de alte amintiri, isi ducea zilele o cutie albastra. – Ce, Doamne, iarta-ma, o fi in cutia asta? se intreba Corina si o trase mai aproape. Cutia era grea, asa ca femeia se vazu nevoita sa isi puna in joc toata forta care-i mai ramasese. Avea aproape 70 de ani, dar trebuia sa recunoasca ca se tinea bine, chiar daca ar fi parut lipsita de modestie. Era inalta, subtirica, fara a fi firava si destul de energica. Ii placea sa faca miscare si adora diminetile pe care le incepea fara echivoc cu 20 de minute de mers pe banda de alergat. Corina trase cutia, ii desfacu capacul si incepu sa scotoceasca printre agende si caiete fel de fel. Dintr-o data, ochii i se aprinsera si mainile incepura a-i tremura. Ce emotii! Apuca intre degetele subtiri o agenda cu coperti din piele intoarsa si o deschise murmurand: „Jurnalul unei femei nemaritate”, apoi o inchise fulgerator. Ochii i se umezira si mana ii trecu incet peste coperta catifelata. Se aseza jos, isi trase rochia peste genunchi si incepu sa citeasca…