La portile sacrului

Arta este un imens efort de coerenta intr-o lume care ne anuleaza ca individ si ne suprima ca entitate umana... Este puterea de a rezista stereotipiilor si mediocritatii cotidiene care ne reduc la simple mecanisme... \" Ne gasim in prezenta unei opere puternice, care printr-un spectacol de lumina, ne introduce in universul unui vizionar. Umanist in sensul pe care Renasterea il da acestei notiuni, George Tzipoaia deschide porti, ferestre, creaza spatii si reprezinta omul, suferinta sa, nevoia lui de Dumnezeire. Inca din perioada sa figurativa, Tzipoia era in cautarea semnificatiei ascunse a fiintelor si a lucrurilor, exprimata de o anume privire care depaseste simpla aparenta. Aceasta problema existentiala, a fiintei si a aparentei, l-a calauzit pe Tzipoia spre o alta cale, la descoperirea unui limbaj personalizat si transcendat. In intensitatea ei expresiva, arta sa reveleaza o rara sensibilitate si o nevoie de viata spirituala. De acum inainte abstracte, operele sale antreneaza spectatorul spre profunzimi incarcate de o putere misterioasa, unde drama si seninatatea se confrunta. Ele nu sunt, insa, mai putin autentic picturale. Partea de poezie, de sensibilitate, de intuitie si de meditatie isi afla aici implinirea printr-o interioritate vizualizata. Tzipoia a descris in cateva cuvinte optiunea sa fundamentala: “Arta nu se adreseaza omului temporal. Arta este o privire dincolo de noi insine, dincolo de timp.” Pictura sa este in mod intim legata de implinirea personalitatii sale. Puternice contraste de tonalitati luminoase si intunecate se dezvolta ca teme si variatiuni. Compartimentarea suprafetelor si a planurilor stabileste acel frumos echilibru indispensabil liberei expansiuni a ritmurilor liniare. Anumite semne seamana cu trasaturile unei scriituri ermetice. Culoarea, fara mine, de-a lungul anilor! Cum poate trai? Dar eu, fara ea? Exist indaratnic in spatele unor esecuri ereditare. Si nimic nu ma coloreaza mai mult ca scurgerea timpului. Vrand sa te rupi, te-nlantui. Raminand, viermii te maninca de viu. Culoarea timpului, schimbatoare, nebuna, curgand alene printre bolovanii sufletului, e singura scapare. Nu gestul ferm. El ingradeste. Sa postulezi. Singurul intelept este culoarea. Pururi ochiu-i mort ma va incalzi. Apoi sa umblu…