Mihai Sora. O filosofie a bucuriei si a sperantei

Mihai Sora. O filosofie a bucuriei si a sperantei constituie nu doar o expunere de ansamblu ci si o sistematizare a gandirii filosofice a lui Mihai Sora, gandire sinuoasa si imprevizibila, cum insusi filosoful o caracterizeaza.

Leonid Dragomir nu-si propune o interpretare a doctrinei filosofului, ci o reconstructie a problematicii principalelor sale carti de filosofie, tratate in ordine cronologica. Accentul exegezei cade pe latura crestina – personalismul crestin –, ocultata din cauza contextului in care au fost scrise si concepute cartile sale, publicate in tara, pana in 1990. Autorul abordeaza „din interior“ volumele: Despre dialogul interior, Sarea pamantului, A fi, a face, a avea, Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, Clipa si timpul. Pe langa acestea, analizeaza eseurile si interviurile aparute in Firul ierbii, continuand cu dialoguri punctuale referitoare la opera sa filosofica si la proiectele prezente si viitoare. Intre acestea, cel mai important proiect consta in traducerea si editarea operei lui Benjamin Fondane.

Volumul reuseste sa creeze o imagine de ansamblu asupra originalitatii operei si a personalitatii filosofului roman, demonstrand ca Mihai Sora cultiva, prin insasi vitalitatea sa creatoare, o filosofie a bucuriei si a sperantei.

„Doar omul este pus in pozitia de a cauta solutii, de a trebui mereu sa opteze intre „da” si „nu”. Aceasta continua oscilare, aceasta deliberare, prealabila oricarei decizii umane, este ceea ce numesc dialog interior. El nu se desfasoara la modul explicit, ba, in majoritatea cazurilor, nici macar verbal, pentru ca ar cere mai mult timp decat timpul care?ti este lasat pentru o hotarare.” (Mihai Sora)