Miturile nu se ating

Miturile nu se ating, dar uneori ne ating pe noi, ne frâng, ne luminează... ne schimbă.
Acest volum e un oraș interior: cu camere încuiate, cu străzi pe care nu mai trece nimeni, cu ecouri care se aud doar noaptea. Versuri în care memoria se așază lângă singurătate, unde dorul are miros de iarnă, iar plecările se aud ca un metrou ratat într-o dimineață fără grabă.
Perseide Am văzut-o, tăindu-mi retina ca o lamă, steaua aceea, o picătură de sânge cosmic, prăbușindu-se în aerul cald de august. Nu trebuia să-mi doresc nimic, știam că dorințele adevărate au colți și măduvă și miros de lut jilav, dar m-am aplecat în mine ca într-un puț fără fund și te-am găsit acolo. Steaua a căzut. Poate în altă galaxie a devenit miriapod sau lampă de birou, dar eu am rămas cu tine și cu dorința mea interzisă, care-mi roade interiorul ca o fotografie uitată în ploaie.