Om în mers

Daca, potrivit lui Roland Barthes, de pe la 1850, scriitorul a devenit "o constiinta nefericita", eseul incearca sa recucereasca/ reintemeieze acea fericire pierduta, repunind literatura in cheia fericirii, prin bucuria receptarii acesteia. Eseistul nu doar spune ceva despre o carte/ opera, ci se spune si pe sine, in propria spunere, ca un scriitor, dar nu eludeaza paternitatea scriitorului, asa cum preotul, in rostirea sa, nu eludeaza paternitatea Creatorului. Pentru ca, la rigoare, preotul nu face decit sa transmita, prin ceea ce spune, cu harul dat, spusele Creatorului.

Cartea este o lume in continua facere, lucrare in care se autodevora, desigur, scriitorul. Dar si eseistul, pe urmele lui. Fascinat de freamatul operei, nu doar al limbajului (cum ar zice Barthes), eseistul intretine vii focurile operei si chiar ale universului in care se edifica opera. - Olimpiu Nusfelean