Ontoestetica lui Nicolae Breban

Conceptul de estetic, cel puțin în ceea ce-l privește pe Nicolae Breban, nu se referă la „frumusețea scriiturii”, la ceea ce Camil Petrescu, în interbelic, numea calofilie, fiindcă puteai fi metaforic și scriind reportaje comuniste, ca Geo Bogza și alții, sau romancier liric cu teză, ca Zaharia Stancu. Scriitura lui Nicolae Breban nu este niciunde calofilă; aș numi-o ontoestetică, fiindcă merge către o viziune transideologică, o Weltanschauung senină și violentă, în realismul ei, încât traseul parcurs de el este de la modernitatea lirică din Francisca la proza cvasidostoievskiană (Animale bolnave și Bunavestire) și la romanul cinic, cum l-am numit eu, cel din Singura cale, Jocul și fuga și Frica, kynism în sensul nietzschean și cioranian al cuvântului, în teoretizarea lui Peter Sloterdijk. / Theodor Codreanu