Pamantul invizibil

„Germania, 1945”, iulie torid. Un fotograf englez (naratorul) insotind un regiment aliat, in ultimele zile de razboi si primele de pace. In lungul drum spre Rin, izvorata din socul unei descoperiri sumbre, o idee revine cu obstinatie. Sa surprinda pe pelicula, la intamplare, figurile oamenilor de rand, ale celor care reintra de-acum in cotidianul de odinioara. Fara intrebari ori fara raspunsuri la ele. Martori pasivi si muti? Partasi la instaurarea unei ideologii delirante si a consecintelor ei? Stiind ce se petrece, acceptand, negand, ignorand? La cativa kilometri doar de „campul de oroare”? Ca intr-un joc de-a moartea si viata privindu-se ochi in ochi? Pamantul invizibil, nominalizat la premiul Goncourt 2019 – ultimul roman pe care Hubert Mingarelli a mai ajuns sa-l vada publicat, inainte de a se stinge – recreeaza, fara umbra de patetism, atmosfera de nerespirat a coborarii in infernul paralel cu peisajul aproape idilic al unui colt de lume crutat, in parte, de distrugere (lanuri unduindu-se sub adieri de vant, imense capiteluri de floarea-soarelui, iazul verde smarald, mici asezari inflorite, multime de „stupi inchipuiau orase”, cafenea unde o fetiscana rasfoieste o revista…). (…)Rodica Baconsky