Pista de popice

ULTIMUL OPTZECIST: Acesta era titlul recenziei pe care voiam s-o fac volumului de debut al lui Denis Dinulescu, Grenada, aparut in 1996, la Editura Cartea Romaneasca. Asta fiindca, intr-adevar, fata de colegii de generatie biologica, care debutasera in masa (fie individual, fie prin antologii colective) in anii optzeci, scriitorul trebuise sa astepte o revolutie si inca un cincinal pana sa apara in carte. Dar D.D. e optzecist nu numai ca varsta, ci si ca spirit, dimensiunea esentiala a scrisului sau – ca de altfel a unei bune parti a condeierilor aparuti atunci – fiind ludismul (chiar si la lenedisti!).Nu mai tin minte de ce n-am scris la momentul respectiv recenzia cu pricina. Tin insa foarte bine minte ca Grenada era, printre altele, si o parodie a cartii, cu, de pilda, un savuros-halucinant tabel cronologic, ca la autorii clasici, in care se amestecau date personale cu evenimente, chipurile, istorice de un haz nebun.Ei bine, acest haz Denis nu si l-a pierdut niciodata, dovada fiind si aceasta monografie realist-fantasta, Posta de popice, a unui sat din judetul Giurgiu, Obedeni, publicata de Editura Tracus Arte. In viziunea autorului, Obedeniul e un fel de Macondo pe Neajlov, populat cu de toate: carciumari, tarani, babe, Mume ale Padurii, zmei, turci si ramasitele lor, ba chiar si... Forrest Gump.Nu o sa dau, desi sunt tentat, citate din carte, ci o sa-i fac autorului un mic repros: la stilul lui inimitabil, nu trebuia sa-si aleaga drept spatiu narativ o localitate din Giurgiu, ci una dintr-un judet si mai expresiv si, cum sa zic?, „mai actual”: un judet vecin: Teleormanul. Ioan GrosanIn definitiv, cel mai important lucru in Pista de popice este ca aceste povesti, imagini si idei, toate diferite, sa poarte un dialog.Denis Dinulescu