Poemele infinitului

Astern lumina in straturi tot mai subtiri.
Invat sa numar inapoi,
din infinit in infinit.
Ma rasucesc inspaimantat
si aproape ma desprind de pe propriile oase.
Spatiul imi trece in sange
prin crestetul care ma aduna. Necontenit ma risipesc pe ramurile copacului luminii.
De jur-imprejur timpul intretesut cu vesnicia.
Ochiul mortii topit in sangele meu
ca zapada unui luceafar,
ochiul abisului taiat in cruce,
de patru ori cate patru,
pana-n infinit.