Poezia muzicii batrane

Premiul special al juriului UNATC pentru proiectul "Nu stiti muzica!" Explorarea universului sonor prin tehnici teatrale CÂND SALA DE CLASĂ DEVINE SCENĂ, IAR MUZICA ÎI DĂ GLAS Există întâlniri artistice care se consumă în lumina rampei și există întâlniri care continuă mult după stingerea reflectoarelor, transformându-se în întrebări, căutări și proiecte de viață. Lucrarea prietenului meu, actorul Horațiu Furnică, aparține acestei a doua categorii. Ea este rezultatul unei cercetări academice făcute cu acribie şi totodată expresia unei pasiuni pentru teatru și muzică, mărturia unei conștiințe artistice aflate în plină formare, care refuză să despartă scena de școală, cultura de experiența cotidiană și actul creator de responsabilitatea față de celălalt. La numai 25 de ani, Horațiu Furnică se remarcă printr-o maturitate profesională și intelectuală pe care o întâlnim tot mai rar în rândul artiștilor foarte tineri. Este un actor talentat, înzestrat cu inteligență scenică, sensibilitate și o cultură generală vastă, dar, mai ales, este un profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Profesionalismul său nu se reduce la disciplina repetiției sau la respectarea rigorilor meseriei. Se vede în felul în care își pune întrebări, în seriozitatea documentării, în curiozitatea cu care traversează domenii diferite și în capacitatea de a transforma informația acumulată într-o experiență vie, accesibilă și relevantă pentru cei din jurul său. Horațiu Furnică nu privește cultura ca pe o colecție de referințe menite să impresioneze, ci ca pe un organism viu. Pentru el, Stanislavski, Viola Spolin, Jean Piaget, Erik Erikson, Johan Huizinga, istoria muzicii moderne și fenomenul Beatles reprezintă adevăraţi parteneri de dialog. Îi aduce în aceeași încăpere, îi lasă să se contrazică, să se completeze și să lumineze, din unghiuri diferite, aceeași problemă: cum îl putem ajuta pe adolescentul contemporan să se înțeleagă, să îl observe pe celălalt și să rămână prezent într-o lume care îi fragmentează necontenit atenția? Titlul lucrării, Muzica în teatru în educație. Fenomenul Beatles ca vehicul pedagogico-teatral în dezvoltarea cognitivă și spirituală a adolescentului, anunță un teritoriu interdisciplinar dificil. Autorul pășește pe un teren unde se întâlnesc istoria muzicii, teoria teatrului, pedagogia, psihologia dezvoltării, sociologia culturii și experiența practică a lucrului cu adolescenții. Riscul unei asemenea întreprinderi ar fi fost dispersia. Horațiu Furnică evită însă acest pericol prin stabilirea unui centru de greutate clar: ascultarea. În fond, despre ascultare vorbește această carte. Despre ascultarea muzicii, desigur, dar și despre ascultarea partenerului de scenă, a elevului, a grupului, a propriului corp și a propriilor neliniști. Autorul înțelege că muzica nu este un simplu ornament sonor, așezat peste un exercițiu teatral pentru a-l face mai agreabil. Ea poate deveni partener de joc, element de atmosferă, contrapunct afectiv, suport ritmic, stimul al imaginației, organizator al atenției și, în anumite situații, adevărată instanță dramaturgică. Muzica însoțește acțiunea, o provoacă, o disciplinează, o colorează și îi conferă sens. Caracterul lucrării este, înainte de toate, interdisciplinar. Dar această interdisciplinaritate nu este una decorativă. Nu avem de-a face cu o simplă juxtapunere de informații despre Beatles, adolescență și joc teatral. Autorul construiește o relație funcțională între domenii. Conceptele teatrale sunt folosite pentru interpretarea fenomenului muzical, istoria muzicii devine suport pentru o intervenție pedagogică, iar reacțiile adolescenților sunt analizate prin grila experienței scenice. În același timp, cartea are un pronunțat caracter eseistic. Horațiu Furnică scrie cu libertatea actorului care cunoaște structura scenei, dar nu se teme să improvizeze în interiorul ei. Discursul său alternează observația teoretică, evocarea istorică, confesiunea, analogia culturală și relatarea directă a experiențelor pedagogice. Uneori fraza capătă densitate filosofică; alteori devine alertă, ludică și aproape orală. Această mobilitate stilistică îi conferă textului personalitate. Autorul nu se ascunde în spatele unei neutralități academice artificiale. Își asumă punctul de vedere, entuziasmul, îndoiala și emoția. Lucrarea are, deopotrivă, caracter aplicativ. Acesta este unul dintre meritele sale esențiale. Ipotezele nu rămân suspendate într-un discurs teoretic despre efectele benefice ale artei. Ele sunt verificate printr-un atelier concret, desfășurat cu adolescenți, construit în două secvențe complementare: o prelegere-audiție interactivă despre istoria muzicii secolului al XX-lea și o suită de jocuri teatrale acompaniate de muzica trupei Beatles. Autorul observă reacțiile participanților, își adaptează intervenția, descrie ezitările, momentele de blocaj, schimbările de energie și răspunsurile finale. Cercetarea devine astfel și jurnal de laborator artistic. Forța cărții stă tocmai în această...