Prin Bucuresti, cu rucsacul in spate

Ca sa nu cada in derizoriu, un autor contemporan de literatura de calatorie trebuie sa stie sa spuna povesti frumoase. Si, mai ales, sa le spuna frumos. Dan Manusaride a demonstrat ca poate face si una si alta, in volumele pe care le-a publicat, tot la editura Rentrop & Straton, in anii din urma: Calatorind prin aer, pe apa, pe uscat (un lung si interesant turneu european si nu numai), Sinceritatea unui oras – Londra si Franta, arta de a trai bine. De data aceasta, cand a pornit-o la pas, cu rucsacul in spate, prin Bucuresti, autorul a fost nevoit sa ridice stacheta exigentei. Paradoxal, pentru ca in aceasta carte este vorba despre Bucuresti – aproape un loc comun, atat pentru bucurestenii get-beget, cat si pentru cei ajunsi aici dupa descatusarea din 1989, cat si pentru ceilalti, care au ramas in localitatile lor natale, dar care, mai toti, vin, cu treburi sau doar de placere, in Capitala. Si apoi, despre Bucuresti s-a scris nu putin pana acum, chiar in anii din urma. Dar tastatura lui Dan Manusaride a facut fata cu brio acestei provocari si asta pentru (deloc) simplul motiv ca este tastatura unui jurnalist de vocatie, indelung harsait in presa si bun prieten al cuvintelor. A unui jurnalist de moda veche, care a stiut intotdeauna, prin scrisul sau, sa adauge un pic de perenitate efemerei pagini de ziar sau de revista. Prin Bucuresti, cu rucsacul in spate In cartea aceasta, Dan Manusaride a izbutit sa „monteze” cu precizie si pricepere, segmente de referinte „academice”, cu istorii si povesti personale, laolalta cu pasaje anecdotice si de atmosfera. A rezultat un text care straluceste, fara ostentatie, atat in forma, cat si in continut. Iar personajele care „bantuie” prin carte nu sunt impartite in bune si rele, in frumoase si urate, ci sunt, pur si simplu. De la interlopul Menghina de la defuncta carciuma Mandravela la actori mai rasariti sau mai marunti, de la vioristul lautar chior la Malagamba, de la baleristele despuiate de la Teatrul de revista la regine, de la scriitori la academicieni, de la nomenclaturisti ai vechiului regim la odraslele lor petrecarete si tot asa. Nici sentinte nu da autorul. Vede, constata si ne spune si noua. Judecatile le lasa pe seama altora sau a fiecaruia dintre noi. Iar cand, totusi, simte nevoia unei concluzii personale, Manusaride o face intr-o maniera impecabila si de-o originalitate prin care nu-ti impune judecata personala, in schimb te pune pe ganduri. De pilda ca aici: „(...) astfel, bancile detin, de la un timp incoace, si banii nostri si amintirile noastre.” Locuri sordide si palate, bucate frantuzesti si vin „de buturuga”, tractiruri ilegale si resedinte domnesti, pavaje scumpe si mlastini puturoase, copaci saditi cu arta de peisagisti celebri si ciulini, fericiri si drame, zambete si lacrimi, mistere si boema frusta, cartiere high-life si mahalale de bordeie, vorba cantecului „si noroi si stele”. Cand veti tine cartea aceasta in mana va veti spune, poate, ca e foarte „groasa”. Cu cat o veti subtia, citind-o, are sa va para rau ca se termina. Lucian Vasilescu