Principiile cercetarii martirologice

Biserica nu poate fi gândită, trăită sau cinstită fără martiri. Dar, în mod fatal, călăii lor sunt şi ei pomeniţi în actele martirice. Pentru prima şi pentru singura dată în istoria neamului omenesc, omul – omul creştin – se roagă pentru călăul lui, îi doreşte binele, salvarea, mântuirea, nu este supărat pe el. Prigonitorii n-au înţeles că cine se luptă cu martirii se luptă cu Dumnezeu. Secolul XX a rodit poate chiar mai mulţi martiri decât primele trei secole ale erei creştine, iar datoria noastră este să-i identificăm şi să-i cinstim cum se cuvine, să urmăm noi înşine pilda lor mărturisitoare.Scopul cercetării martirologice nu este de a-i incrimina şi chiar pedepsi (dacă mai sunt în viaţă, ca torţionarii temniţelor comuniste de mai ieri) pe feluriţii prigonitori (demnitari, judecători, paznici, călăi etc.), ci de a înlesni posterităţii dreapta cunoaştere şi cinstire a jertfelor pentru Hristos şi pentru Biserica Sa, întărind legătura dintre Biserica luptătoare şi Biserica triumfătoare, dintre “neamul creştinesc” şi Dumnezeul cel viu, “Care Se preamăreşte în sfinţii Săi”.