Râs și existența

Lucian Modog analizează fenomenul râsului și a facticității sale. În demersul său argumentativ utilizează și trimiteri, cu scop introductiv, către interpretările clasice privind râsul, și limitele fenomenologice ale reușitelor lor, precum: interpretarea lui Bergson despre râs și comic, cea a lui Freud despre cuvântul de spirit și umor, corelarea temei râsului cu cea a plânsului la H. Plessner și A. Stern, și teoriile contemporane ale cercetării umorului. Potrivit autorului: „Lucrarea lui Henri Bergson, din 1900, este unul dintre cele mai cunoscute eseuri filosofice pe tema râsului. Deși rigurozitatea ideilor și a demonstrațiilor nu iese în evidență de la prima vedere, stilul fluent al scrierii îi conferă o atractivitate care, aprofundată, relevă și miza gândirii desfășurate. Anume, stilul redă tocmai acea naturalețe a vieții din care se desprinde râsul ca „gest social”. Râsul e înțeles de Bergson în mod esențial prin raportarea la înțelegerea vieții și a socialului”. Râsul apare de fiecare dată în cotidianitate cu caracterul acelei înțelegeri medii care se pricepe întotdeauna deja la acel ceva pe care îl are de înțeles. În perceperea râsului altuia, am înțeles de fiecare dată că celălalt râde, chiar dacă se întâmplă „să nu cunosc de ce” râde, sau – dacă se întâmplă să cunosc „motivul” râsului său care explică acest „de ce” – chiar dacă nu înțeleg „ce e de râs aici”. (...) Râsul este înţelegere. Prin râs ne situăm în aşa fel în lume, încât lumea la rândul ei ne iese în întâmpinare cu un surâs care „cu măsură se stinge şi se aprinde”. Să repetăm, cu încrederea filosofiei focului a lui Heraclit: „lumea aceasta – râs mereu viu”. Şi atunci lumea aceasta se relevă ca aceasta în mod absolut, şi înţelegerea se aprinde altfel, şi râdem cu un râs nou.