Sa Fi Ramas Fata Padurii

Cautarea permanenta, neostoita, a propriei identitati, a propriei fiinte – aceasta pare a fi, in prima instanta, miza tutelara a demersului liric al Rodicai Buzdugan. O cautare cu atat mai grava cu cat ea se desfasoara preponderent in spatiul cu geometrie variabila al iubirii pentru un Celalalt niciodata intrezarit pe deplin, dar mereu omniprezent. Insa eul poetic nu ramane niciodata in profan, ci asemeni celui al lui Arghezi, care cere divinitatii dovezi palpabile ca exista („Vreau sa te pipai si sa urlu: este!”), si aici finalul se metamorfozeaza in rugaciune: „…asa te-am invatat plangand/ nesupusa,/ cumainile ramase intinse/ spre milostivirea/ si iubirea ta Doamne…/ rugandu-te,/ sa ramai langa mine”. Conclusiv: in peisajul atat de variat al poeziei romanesti contemporane, volumul Rodicai Buzdugan face o impresie cu totul aparte. Ioan Grosan