Descriere

Emotia si nostalgia insufletesc calatoria imaginara a lui Eugen Munteanu catre locurile natale, una dintr-o succesiune fara sfarsit – sau poate aceeasi calatorie, repetata la infinit. Seimeni, satul dunarean a carui poveste se intrepatrunde cu cea a Dunarii si a Dobrogei romanesti, ne este dezvaluit treptat prin succesiunea de povestiri despre familie si valorile ei, comunitate, traditii si memorie, prietenie si camaraderie, fiorul lecturii si cel al dragostei si, desigur, despre fluviu si tainele sale. Dunarea e mereu prezenta in textele din acest volum, cursul ei parand sa dicteze ritmul povestirii, indiferent daca e vorba de amintiri si marturisiri din vremuri trecute sau de momente in care profesorul de lingvistica isi foloseste conceptele si instrumentele. Si tot cursul Dunarii la Seimeni, nu departe de Cernavoda, ajuta cititorul sa patrunda lin, asumandu-si misterul, in adancimea unui proces de maturizare ce pare modelat de relatia autorului cu locul numit Seimeni, satul sau natal, satul mare cat un univers. „Autorul acestei carti a trait, pana la un punct, experienta lui Niculae Moromete. Mi-am asumat, stimulat si de indemnul si de sprijinul celor apropiati, dorinta de a evada cu orice pret dintr-un «acasa» care isi pierduse orice ratiune de a fi. Numai ca, spre deosebire de Niculae, care a resimtit aceasta evadare ca pe o dureroasa «imposibila intoarcere», mie mi se pare ca, pe masura ce inaintez in varsta, retraiesc din ce in ce mai intens sentimentul obsedant ca, de fapt, nu am plecat niciodata din spatiul mitic natal. Este o traire mai apropiata poate de nietzscheana ewige Wiederkehr decat de acel éternel retour teoretizat de Mircea Eliade. Umbrele alor mei, casa si gradina, dealurile si vaile din jurul satului, Dunarea cu ostroavele si cu lunca ei, intamplarile memorabile sau cele obisnuite, povestile bunicilor si ale parintilor, graiul local, figurile mai speciale ale satului, colegii si profesorii de la scoala, cartile pe care le citeam, toate alcatuiesc acel teribil de viu illud tempus, care ma (re)cheama cu zvonuri parca din ce in ce mai clare.” (Eugen Munteanu)