Semnul lingvistic in ipostaze teoretice si discursive. volumul 1

Procesul comunicarii articulate este de neconceput in afara recurgerii la unitatea minimala a interlocutiei, si anume actul de limbaj. Spre a putea trimite impulsuri catre ceilalti este necesara – drept conditie a initierii conversationale – trasarea limitelor de contur existential transferate in planul vorbirii. Aceasta actiune delimitatoare se realizeaza fie prin rostirea unui nume, fie prin ostensiune. Vom avea in vedere prima dintre modalitati. Astfel, numele (i. e. antroponimul) poate fi considerat cea mai mica unitate mobilizatoare de investire verbala, declansatoare de continut informational. (Presupunem ca enunturile sunt construite de catre interlocutori cu scopul de a acumula cunostinte noi fata de acelea care preexista.) Cele trei dimensiuni specifice oricarui act de limbaj isi distribuie caracteristicile dupa cum urmeaza: dimensiunea locutionara este responsabila de validarea complexului sonor in conformitate cu realitatea fonetica complementara; dimensiunea ilocutionara are in vedere „decuparea”existentului vizat, preocupandu‑se de evitarea omonimiei antroponimice; dimensiunea perlocutionara centreaza atentia interlocutoruluiasupra particularului scontat (el insusi sau un altul), asigurandu‑se de nonesuarea/nonparazitarea mesajului‑nume la receptare. (Din „Introducere”)