Slava lui Dumnezeu. O estetică teologică Vol. IV

Slava lui Dumnezeu: o estetica teologica. Volumul IV. In spatiul metafizicii: Antichitatea

In acest al patrulea volum al complexei sale opere, von Balthasar abordeaza si evalueaza traditia metafizica a contemplatiei Fiintei in lucrarile de referinta despre Homer, tragedienii greci, Platon si Plotin si dezvoltarea acestei traditii in Evul Mediu. Apoi exploreaza analogia dintre viziunea metafizica a Fiintei si viziunea crestina a Slavei dumnezeiestii Treimi. Cartea este un remarcabil demers de a redescoperi vechile concepte despre Fiinta in toata splendoarea ei, ca si contextul in care viziunea crestina specifica, inradacinata in revelatia plina de har a lui Dumnezeu, a prins forma si expresie.

Slava nu poate fi definita. Iar motivul pentru care nu poate fi definita constituie dificultatea insasi a sarcinii in fata careia ne aflam. Biblia este plina de afirmatii despre slava lui Dumnezeu, iar pasajele si perspectivele in care apar sunt mult mai numeroase decat realizeaza cei mai multi dintre credinciosi: slava este un mesaj fundamental, care intervine pe tot parcursul Scripturii: Dumnezeu insusi este slavit, slavit in revelatia lui, in cuvantul si in legea lui, in solia harului sau si in actiunea sa mantuitoare, slavit in intemeierea lui, in omul harazit, care exista esentialmente „spre lauda slavei harului Sau" (Efeseni 1, 6), ea este in Biserica lui, in intregul cosmos iradiat de slava lui. Dar tocmai aceasta universalitate a slavei biblice se intalneste in mod necesar cu cealalta universalitate, existenta in lume de la creatie, cu universalitatea sufletului uman, care este deschisa de la sine, cu intelegere, catre fiinta tuturor fiintelor, considerand-o in raport cu situatia ei „transcendentala"; si nu-i poate nega, probabil, acestei fiinte vazute in profunzimea ei extrema predicatul maiestatii (Hans Andre), pietatii, nobletei (Heinrich Schlier).
Sarcina strict-teologica de a trata despre slava din revelatia crestina nu se poate rezolva fara o examinare constanta si a metafizicii. Pe aceasta va trebui sa o luam acum in sensul ei cel mai original si mai amplu (deoarece, limitandu-se s-ar anula pe sine insasi), asa cum au inteles-o grecii: neseparata de „stiinta sacra despre originile lumii" (mitul) si in orizontul mai amplu al aspectelor „evidentei", „adevarului" „binelui" si „frumosului", „sacrului", „sanatosului". Si este de un interes secundar faptul ca succesiunea istorica face ca unei epoci „mitice", care intalneste si exprima cu mai multa forta, in imagini pline de evenimente, fiinta in existentele concrete, sa-i urmeaze un timp mai „filosofic" care, facand abstractie de imagini, cauta sa inteleaga fiinta in concepte, urmat la randul sau de o epoca mai mult „religioasa", care relativizeaza din nou aceste concepte, din perspectiva misterului. - Hans Urs von Balthasar