Solilocvii

Solilocvii
Cuvantul nu se arunca cum o piatra,
Cuvantul este o rostire in sobor,
Soptita mai intai pe langa vatra
Si incalzita-n suflet ca ogor.
El poate germina ca intr-o sera
Multiplicand apoi inflorescenta,
Contamineaza-n timp intreaga sfera
Si cheama-n dialog cu Providenta.
Nascut din arcul incordat al mintii
In suer slobozit ca o sageata,
Adeseori uimindu-ne Parintii -
Cuvantul incrustat in sfanta Carta.
Cu el ai sa lovesti ca si o arma
Suficienta lenesa sau ingamfarea,
Cum valul intr-o stanca sfarma
Atunci cand e-n furtuna marea.
............

Dar ca samanta aruncata-n stanca
Striga-n zadar cand nu e perceput
lar zbuciumul si suferinta ta adanca
Reverbereaza-n tine gandul ce-a durut!
Atunci, dorind sa afli sincer dialog
Vorbesti cu tine insuti in surdina,
Rostind in soapta tainic monolog,
Cu diamantele pazite de lumina.