Tănase Scatiu

Pe drumul desfundat de ploi, inainta o trasura cu greu. Campul era totuna de apa. Se lasa noaptea, si frigul incepea sa amorteasca crestele bulgarilor de noroi, iar baltile prindeau o pojghita subtire de gheata - ceea ce facea drumul si mai anevoios. Caii, asudati, mergeau prin sleau, sunand din telencele lor monotone: erau patru inaintasi, toti tineri, deprinsi cu vremea rea si cu noroaiele, fiindca erau nascuti in herghelie, la tara. Vazusera ei multe, de cand erau la grajd: pripoare, zapezi, ape mari, si mai cu seama tapoiul lui Stoica vizitiul; asa ca greutatile de acum nu i-ar fi oprit din mers, daca nu-i opreau haturile. In adevar, Stoica, beat mort, ca sa-si tina cumpana pe capra, se rezema in haturi. Atunci trasura se oprea.
La fiecare popas, se auzea stapanul injurand:
- Ma betivule, ma, nu te-ai mai trezit!?... Ma!
Si la fiecare "ma", rasuna cate un ghiont in spinarea vizitiului, dar fara nici un castig: pe dinafara cojocul gros, pe dinauntru rachiul tare, il puneau mai presus de pumnii "boierului". In cele din urma, Tanase Scatiu pierdu rabdarea. Cand se mai oprira caii inca o data langa crasma din drum, el iesi de sub cosul trasurii. Scaparau injuraturile de manios ce era.
- Da-te jos, boule, da-te jos. Trebuie sa ma urc eu pe capra, ca de-aia am vizitiu...