Trenul spre Samarkand

În 1923, cinci sute de copii trebuie să fugă cu trenul din calea foametei. Deev trebuie să-i ducă de la Kazan la Samarkand. Acolo pot găsi mai multă hrană. Tânărul stat sovietic încă se confruntă cu frământările războiului civil. Confiscarea forțată a hranei a ucis milioane de oameni. A destrămat și familii. Mulți copii pribegesc fără adăpost și cu prea puțină hrană.

Guzel Iahina își plasează romanul în acest trecut. Povestea urmărește călătoria de șase săptămâni cu trenul pentru salvarea acestor copii. Ei străbat pădurile de pe Volga și stepele kazahe. Trec prin deșertul Kîzîlkum și munții Turkestanului. Întâlnesc cazaci albi și țărani fugari. Întâlnesc și membri ai poliției secrete și luptători basmaci. Copiii au fiecare obiceiurile și trăsăturile lor aparte. Foamea și boala le pun viața în pericol. La fel și crimele și cei care le înșală încrederea. Este posibil ca Deev să-i fi ucis pe părinții unora dintre acești copii.

Misiunea de salvare capătă proporțiile unei căutări mitice. Trebuie să țină copiii în viață și să păstreze simțul binelui și al răului. Cruzimea și durerea se împletesc cu umorul, speranța și iubirea. Unii arată grijă și pun nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi, învingând frica. Documentele istorice stau la baza poveștii. Scenele vii îi dau un ritm de film.

Iahina leagă povestea de bunicul ei patern. El provenea dintr-o familie numeroasă de țărani. După 1917, a ajuns într-un cămin de copii. A supraviețuit unei călătorii cu trenul din regiunea Volgăi până la Samarkand. Jumătate dintre copiii din acel tren au murit. În timpul unei foamete ulterioare, aproape că și-a dat și el al treilea fiu în grija statului. Acel fiu era tatăl Iahinei. Acest trecut a făcut-o să se întrebe de ce părinții iubitori renunțau la copiii lor.

Luana Schidu a tradus romanul din rusă. Aceasta este a treia ediție, în colecția Raftul Denisei.