Un teatru al intervalului

Studiile cercetătoarei Roann Barris pun în evidență nu doar legătura dintre deconstructivism și avangarda rusă, ci și rolul esențial al teatrului și al ideii de „înscenare”, de decor. Autoarea explică, în acest volum, cum implicarea arhitecților în teatru a facilitat unele scopuri de „laborator“, arhitectura nefiind obligată să se limiteze la contextul teatral nici pentru a pune accent pe narațiunea noii vieți, nici pentru a sublinia narațiunea teatrului: „Implicarea arhitecților în teatru, conceptualizarea arhitecturii ca sinteză între rațiune, fantezie și mișcare, și dorința de a crea un spectator angajat constituiau un loc comun al celor două arte și confirmau reciprocitatea narațiunilor lor Metafora alternativă teatrului este haosul. În locul unei lumi cuantificabile, măsurabile, lipsite de ambiguități, avem o lume în care dinamica lineară este doar unul din tipurile de mișcare, în timp ce mișcarea non-lineară și non-proporțională este norma. Implicațiile nu ne îndepărtează de metafora teatrală: ne confruntăm cu o multitudine de puncte de vedere ce trebuie explicate pentru a studia fenomenul designului: acestea sunt ele însele modele de mare complexitate ce funcționează într-o lume complexă. Lumea sau lumile oferind un model utopic trebuie să-l exprime prin dialog, și nu hegemonic. Vom descoperi că ideea este valabilă pentru modelul utopic constructivist, în al cărui testament va fi apărut printre rânduri; și vom pune aceasta sub semnul întrebării în timp ce examinăm expresia recentă a utopiei americane. Deși arhitectura trece drept cea mai provocator non-verbală dintre artele vizuale, narațiunea o însoțește de fapt de la bun început, și este înscrisă în chiar actul conferirii de înțeles spațiului. Spațiul există dinainte de impunerea arhitecturii asupră-i: arhitectura dă spațiului o istorie, îl transformă în loc edificat – sens în care arhitectura dăruiește o narațiune și este ea însăși narațiune. Descoperim în studiul arhitecturii preistorice și primitive că textul cel mai timpuriu, textul fundamental al arhitecturii, tratează creația ca act religios, propune metafore pentru cosmos, viață și moarte, iar casa însăși devine adesea o imagine miniaturală a lumii. Aceste narațiuni ale începuturilor au o asemenea valoare de remanență, încât designerii de azi pot, deliberat, să inunde un spațiu cu metafore ale sacralității prin asociații formale, contextuale, rituale. În ce privește ritualul în arhitectură, e suficient să ne gândim la Stonehenge, monument în care locul de construcție, consacrat ritualului, devine bază pentru un act de construcție ce avea să se transforme el însuși în ritual. Cel mai timpuriu impuls arhitectural nu s-a datorat nevoii de adăpost, ci scopului de a stabili limite, de a crea un spațiu destinat sacrului și de a ridica monumente”.