Undeva, o frunza cade

Cartea incepe acolo unde cuvintele nu se grabesc. Intr‑un loc tacut, in care nu se intampla nimic vizibil, dar totul se misca. Nu am stiut de la inceput ce poveste scriu. Am stiut doar ca trebuie sa ascult. Uneori, viata nu vorbeste tare. Nu anunta, nu explica, nu promite. Doar murmura. Iar cine se opreste suficient de mult, incepe sa auda.

Undeva, o frunza cade nu este o carte despre ce urmeaza, ci despre ce ramane. Despre iubirea care nu dispare odata cu absenta. Despre legaturi care nu cer sa fie vazute ca sa existe. Despre oameni care nu schimba lumea prin gesturi mari, ci prin prezenta.Personajele acestei carti nu cauta raspunsuri. Ele poarta ceva mai vechi decat intrebarile lor. Asculta fara sa stie de ce. Gresesc. Tac. Merg mai departe. Si, fara sa‑si dea seama, lasa urme.Am scris aceasta poveste ca pe o intoarcere. Nu spre trecut, ci spre un spatiu interior unde lucrurile nu sunt separate: viata si moartea, lumina si umbra, inceputul si sfarsitul. Acolo unde o frunza cade, nu inseamna pierdere, ci trecere. Nu cauta sensuri clare in paginile care urmeaza. Lasa‑le sa te atinga asa cum ating lucrurile vii: fara explicatie.Daca, la un moment dat, vei simti ca nu mai citesti, ci doar stai, daca o tacere se va aseza intre randuri, daca vei avea impresia ca ceva din tine a fost vazut fara sa fie numit, atunci murmurul si‑a facut drumul.Si nu vei sti exact cand - dar undeva, o frunza va fi cazut deja.

Gabrielle Cassia

Nu am scris aceasta carte ca sa raspund la intrebari. Am scris‑o pentru ca unele lucruri, daca nu sunt lasate sa curga, incep sa doara.Undeva, o frunza cade s‑a nascut din taceri lungi, din pierderi care nu s‑au inchis niciodata complet si din acea forma de iubire care continua sa existe chiar si atunci cand nu mai are un chip in fata. Am scris‑o dintr‑un loc in care nu mai aveam nevoie sa inteleg totul, ci doar sa raman deschisa.Personajele acestei carti nu au venit la mine ca o inventie. Au aparut ca niste prezente; unele clare, altele abia schitate. Le‑am urmat fara sa le fortez, asa cum urmezi un murmur fara sa stii exact de unde vine. Geea, Costas, Ira, Theodor, Aner - fiecare poarta ceva ce nu poate fi explicat pe deplin, dar poate fi recunoscut. Aceasta carte nu vorbeste despre destin, vorbeste despre atentie. Despre felul in care, atunci cand asculti suficient de adanc, lumea incepe sa raspunda. Nu cu zgomot, nu cu certitudini, ci cu semne mici: o tacere care se asaza, o frunza care cade, o senzatie ca ceva continua chiar si atunci cand pare ca s‑a sfarsit.Am scris despre iubire, dar nu despre cea care se proclama, ci despre cea care ramane. Despre legaturi care nu se rup, ci se transforma. Despre oameni care nu conduc, nu domina, nu explica — ci tin spatiu pentru ceilalti. Si despre copilarie, nu ca varsta, ci ca stare de deschidere fata de lume.Aceasta carte nu care cere sa fie citita intr‑un fel anume. Poate fi citita incet sau fragmentat. Poate fi lasata si reluata. Poate fi simtita diferit de fiecare cititor — si este bine asa. Nu caut un sens unic. Caut o intalnire. Daca, la un moment dat, vei simti ca anumite pagini te ating fara sa stii de ce, nu incerca sa explici. Lasa‑le sa ramana. Unele lucruri nu sunt facute sa fie intelese, ci purtate.Cartea nu iti va spune ce sa crezi. Dar poate iti va aminti cum este sa asculti.

Gabrielle Cassia