À l’heure blanche

In rasparul zorilor Ea nu ar putea trai acolo, Muriel… Exista locuri, in Nord, unde oamenii au invatat sa-si plasmuiasca lumina acasa, pentru a reusi sa traverseze cele cinci luni de intuneric anual. Dar ea, Muriel, se adapa din lumina, se face transparenta in aschia secreta a zorilor care o impresoara, in fiecare secunda ce refuza sa creasca in minut. In ora alba, ea se desprinde din pielea noptii. E clipa aceea fragila, frugala, fracturata in care faptul zilei se despleteste in nuditatea-i virginala, aidoma foii ce se ofera primului vers, aidoma umbrei alungata de prima dimineata a lumii, aidoma iubirii nesperate ce face visul sa alunece in asteptare. Ingaduinta de a fi si de a nu fi inca, albul de Muriel – un nume ascuns in anamorfoza luminii – recompune, unduios, precum valurile aurorei boreale, verzi de albe ce sunt, acel moment privilegiat de uitare a timpului in suflarea suspendata a incertitudinii primordiale care nu si-a inceput coborarea in fiinta. Uitare de lume, de sine, de celalalt, de sine in celalalt, de acest noi pe care zorii il vor zdrentui, dar care se clatina inca, naucit, pe prag. Lampa, sfioasa, s-a stins singura in spatele evantaielor ce lenevesc in jurul potirului graseind, din care vorbele se pregatesc sa iasa pentru a se insira intre… Intre ea si el, intre sine si sine, intre un aici imposibil si un aiurea improbabil, cuvintele se dezbraca, se vaneaza, se infasoara in vocale neastamparate sau explodeaza in memoria imprecisa a trupurilor incretite, sfartecate, ce sucomba in ora alba.