Bizanț, o lume pierdută

Jonathan Harris reviziteaza istoria Bizantului dintr-o perspectiva noua si poate nu intamplator extrem de actuala. Imperiul din rasaritul Europei a fost exceptional de longeviv. Care sa fie explicatia, se intreaba istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populatii, de multe ori puternice si agresive, cu armate capabile sa distruga orice opozitie. Si se pare ca solutia salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dusmanilor in aliati si apoi integrarea lor in imperiu. Jonathan Harris este profesor de istorie a Bizantului la University of London. A R T A   S I   A R H I T E C T U R A   S O M P T U O A S A, I S T O R I E   S O C I A L A,   P O L I T I C A,   M I L I T A R A,   C U L T U R A L A, R E L I G I O A S A   S I   A R T I S T I C A,   I N T R - U N   C U V A N T:   B I Z A N T Un mileniu de imperiu si rascrucea dintre Rasarit si Apus, dintre clasic si modern, o civilizatie a contrastelor, a crestinismului ortodox si a paganismului, a invataturii clasice elene, a puterii romane si a fundalului islamic. Daca exista cu adevarat o mostenire, este lectia despre puterea unei societati de a folosi fiecare invazie pentru avantajul sau, punand populatiile navalitoare sa se lupte intre ele sau acceptandu-le intre granitele sale, integrandu-le in propriul sistem religios si cultural. „Noua Hagia Sofia, sfintita la 27 decembrie 537, a fost una dintre cele mai scumpe constructii ridicate vreodata, insa costul este deplin motivat, tinand seama de splendoarea ei, care trezeste atata admiratie. Domul, inalt de cincizeci si cinci de metri, domina strazile din jur, fiind probabil vizibil de la mare distanta, chiar si de pe navele din largul marii. Interiorul era chiar si mai impresionant, prin sentimentul coplesitor creat de dimensiuni si de spatii. Efectul era potentat de mozaicurile care acopereau in intregime bolta si de coloanele din marmura de diverse culori – rosii, purpurii si verzi – care sustineau galeriile. Prin cele patruzeci de mici ferestre aflate de jur imprejurul domului, lumina patrundea in cladire din diverse unghiuri, la diferite ore ale zilei, scaldand in raze orbitoare mozaicurile de aur si coloanele din marmura. Nu e de mirare ca Iustinian a fost extrem de incantat de noua lui catedrala. Se spune chiar ca s-ar fi laudat ca nu-i era cu nimic mai prejos lui Solomon, regele din Vechiul Testament care inaltase Templul de la Ierusalim. […] Regimul venit la putere in Germania anilor 1930 se considera capabil sa reziste o mie de ani si cu greu a implinit doisprezece. Bizantul, in schimb, a depasit pragul de un mileniu. Cum a fost posibil?  In primul rand, Crestinismul a impus in Bizant modelul unei combinatii de autoritate politica si religioasa a unui sef unic al statului, ceea ce a sustinut stabilitatea politica.  In al doilea rand, aceasta autoritate isi invita supusii sa-si exprime consimtamantul pentru fiecare nou conducator, oferindu-le o relatie surprinzator de directa cu el.  In al treilea rand, autoritatea punea la dispozitie servicii publice care satisfaceau in buna masura nevoile esentiale ale cetatenilor si promova un etos spiritual care le captiva inimile si mintile.  Si, nu in ultimul rand, Bizantul a dezvoltat o noua forma de arta si de arhitectura, care cauta sa exprime vizual imaterialul si spiritualul.“