Calmul prelevat in furtuna

Calmul prelevat in furtuna ar putea fi considerat un roman anacronic daca n-ar fi atemporal (Ingeri pe fisia cuantica ar fi un subtitlu potrivit). Sase destine care se impotmolesc odata cu lumea in fluviul metaforic ce desparte cele doua universuri. La nivel filozofic, romanul pleaca de la o remarca scapata de Heidegger cu prilejul ultimului sau interviu, in care face referire la existenta unei cai de trecere intre aceste universuri. Partea diurna este incitata de incipitul nebuniei lui Nietzsche, care a atras dupa ea, in viziunea unui cineast de geniu, desfacerea lumii in sase zile. „Unii scriu de dragul faimei, din plictiseala, ambitie, insomnie sau sperind ca viata lor va capata un lustru elitist. Altii scriu fara nicio motivatie aparenta. Are vreo importanta? Destinul se detaseaza de orice prezumtie. Timpul investit, energia consumata, alienarea sint preturi pentru care autorul nu asteapta nicio recompensa. In ce ma priveste, nu mi-am dorit decit sa dau niste raspunsuri literare unor cautari filozofice. Cititorii vor decide daca am reusit sau nu. Si numai Dumnezeu daca a folosit la ceva.” (Liviu Cangeopol) „Calmul prelevat in furtuna nu se supune conventiei destinului evolutiv. Totodata, nu respecta nici reteta senzorialitatii maladive. De asemenea, respinge si transmiterea invataturilor transumane. Forta ei de atractie provine din faptul ca informatiile vehiculate dispar dupa fiecare fraza scrisa. Romanul lui Liviu Cangeopol este evanescent, asemenea universului in continua expansiune vectoriala, fugind de timpul care ii creste in urma.” (George Neagoe) „Acest derutant si anamorfotic roman (chiar in sensul din pictura, reprezentat de faimosul obiect din Ambasadorii lui Holbein cel Tinar!) este, in temeiul lui, o himeriada. Epopeea unui razboi cu dedublarile Sinelui. Sau lupta pentru suprematie a Ultimului cu Unicul. Melting-ul de verism atroce si fantastic volatil, de luciditate sagace si melancolie coapta duce cu gindul la un Amurg al zeilor compus de un Paganini. Un orfevru care plasmuieste o statuie de bronz. Enorma.” (Florin Toma)