Lumina intr-o oglinda rasturnata

Lumina intr-o oglinda rasturnataUnele carti nu se cer intelese ca un manual de citire. Adevarul lor nu se expune, ci circula printre randuri, ase­menea apei freatice. Lumina intr-o oglinda rasturnata nu spune o poveste de dragul naratiunii; este locul in care ajungi cand nu mai ai unde fugi.Cuvintele nu construiesc lumi, ci reflecta ceea ce a fost ascuns, ranit, lasat in tacere. Aici, memoria nu este trecut, ci o prezenta activa, pulsand dureros in constiinta. Fiecare fragment functioneaza ca o reflexie inversata: lumineaza fara sa mangaie, dezvaluie fara sa explice.Fiecare tacere este o intrebare nerostita. Fiecare capitol – o usa care seduce spre o lume interioara unde vinovatia, iubirea, pierderea si speranta cauta un echilibru precar, sub amenintarea permanenta a ruperii.Cartea nu ofera consolare. Ea asaza cititorul, pentru o clipa, in vizorul propriului adevar. Iertarea nu vine din afara; incepe acolo unde judecata de sine inceteaza sa mai fie o forma de cruzime.Fiecare fraza sapa cu rabdarea unui acid lent. Intunericul nu este un capat de drum, ci o chemare. O lumina extrasa din adanc, nu din suprafata.Lumina intr-o oglinda rasturnata propune nu salvarea, ci o posibila redemptiune prin luciditate. Iar la capatul acestei traversari, daca ai curajul sa o duci pana la capat, s-ar putea sa descoperi ca lumina pe care o cautai nu vine din afara ta.Ea esti tu – in nebunia lumii.La sfarsitul anilor ’70 LIVIU CANGEOPOL a intrat in grupul colaboratorilor revistelor studentesti Dialog si Opinia studenteasca, reviste care s-au impus prin non-conformismul lor si gratie carora s-au afirmat cativa dintre cei mai importanti disidenti anticomunisti. In 1978 conduceam revista Dialog si am reusit sa public cateva proze de Liviu Cangeopol – a fost debutul sau literar. Tanarul scriitor se afirma ca un talent deosebit, numai ca am avut mari dificultati ulterior sa-i public textele deoarece erau refuzate, in chip constant, de cenzura. Cangeopol era, in definitiv, un marginal, incapabil de concesii, refuzand sa se supuna exigentelor regimului. In 1988, impreuna cu lectorul francez Thomas Bazin, l-am adus la Iasi pe ziaristul francez Gilles Schiller, de la ziarul Liberation. Dejucand supravegherea Securitatii, Schiller i-a intervievat pe Dan Petrescu (la casa acestuia l-am condus pe francez eu insumi) si pe Liviu Cangeopol. Cele doua interviuri au aparut la scurt interval unul dupa altul si au avut un puternic ecou (notez, in paranteza, ca tot Gilles Schiller va face ulterior celebrul interviu cu Mircea Dinescu). Dupa aparitia interviului, Liviu Cangeopol a fost in permanenta supravegheat. In aceeasi perioada, Dan Petrescu si Liviu Cangeopol au avut ideea unei carti scrise impreuna, un dialog in care sa denunte sistemul comunist din Romania. Textul a fost inregistrat pe un reportofon, iar banda a fost dusa in Occident de lectorita italiana Anna Alassio, care a ascuns-o printre fardurile ei. Banda a fost descifrata si transcrisa de Dan Alexe, alt membru al „grupului de la Iasi“, plecat in vest cu putina vreme inainte. Cartea, cu titlul Ce-am avut de spus (Convorbiri libere intr-o tara ocupata), a fost publicata in Statele Unite in revista Agora, numai ca prabusirea dictaturii ceausiste, in decembrie 1989, a facut ca acest volum sa nu aiba ecoul si difuzarea pe care le-ar fi meritat. Intre timp, de altfel, Liviu Cangeopol emigrase in Statele Unite, unde a continuat sa exprime pozitii critice fata de comunism si fata de compromisurile noii puteri de la Bucuresti. Dupa ce a abandonat publicistica, Liviu Cangeopol s-a lansat ca romancier, publicand la edituri de prestigiu. Liviu Cangeopol a fost un opozant autentic, curajos, consecvent, una din figurile de prim-plan ale „grupului de la Iasi“. — Alexandru Calinescu (Laudatio la acordarea titlului de cetatean de onoare al municipiului Iasi, 2020)