Cand lumea era mare

Pasii lui se auzeau de la o distanta de cativa metri. Voia sa intre in casa, de pe drumurile pe unde fusese. Uneori se scutura putin, alteori, de cele mai multe ori, intra direct. Venea doar la el acasa. Acei papuci de casa de la intrare, gata pregatiti pentru schimbul incaltamintei, nu existau. Ba, sa ma scuzati, ma contrazic, ei existau, dar stateau adormiti, aproape nefolositi, in noptiera. Uneori erau treziti din somn, cand era tarziu si tata se pregatea de culcare. Atunci ii lua si se ducea cu ei pana la baie. Daca am fost in cabinetul lui? De cateva ori, caci nu ma interesa. Eu eram doar baiatul doctorului, accentuez, baiatul, dar nu doctorul in persoana. Acela era el.   Sa traiesti pe vremea aceea era mai mult cu sperante. Si cu mici bucurii de familie.