Confesiuni violente

„Dincolo de problemele grave, curente, ale tranzitiei, ne preocupa, din nou, intrebari ale identitatii nationale, ale ceea ce s‑a numit «specific national». In prezentele confesiuni si opinii eu nu m‑am ambitionat sa le definesc, cu atat mai putin sa le elucidez. Dar dupa lungi decenii in care am fost impiedicat sa ma exprim direct – vai, nu am fost singurul! – va supun aceste pagini ca o contributie personala, grava, la noua si salutara «literatura a marturisirilor» care imbogateste domeniul nostru despre care se pretinde ca ar fi in criza.” (Nicolae Breban) O carte extrem de vie, o marturie nu rareori radicala despre literatura si temele ei majore. Despre destin si cariera. Despre urcusurile rapide postdecembriste, facute de unii scriitori romani, care au amestecat politicul cu esteticul. Despre lumea cosmopolita in care a trait marele scriitor. Despre deschiderea spre Europa care „nu inseamna o tradare a romanismului”. Despre „labirinturile eului” sau „labirinturile creierului”. Despre vocatia de scriitor. Scriitor, afirma romancierul Nicolae Breban, „e acela care s‑a vindecat de toate bolile si a intrat in adevarata sa boala, inventata de el insusi”. Iata o definitie a unui spirit superior, care s-a inzidit in roman, in literatura, in destinul natiunii romane. Cat de violente sunt confesiunile autorului romanului Bunavestire in acest opus, care a starnit admiratia si o suita de observatii critice? Violenta, in cazul d-sale, e un prilej de a-si asuma vocatia si radicalismul pana la capat.