Corespondenta 1, 1955-1978

Editie ingrijita de VLAD ALEXANDRESCU si LIVIU MIHAIL IANCU Generatia interbelica a istoricilor antichitatii a reusit intr‑un mod neegalat de atunci sa lege cercetarea siturilor grecesti si romane din Dobrogea de cercetarea europeana la nivelul cel mai inalt. De la sfarsitul anilor ‘40 a urmat un proces de izolare, de repliere spre un provincialism ale carui urme sunt si astazi pregnante in mediul academic si universitar romanesc. Institutiile‑cheie in cercetare, precum Academia Romana si universitatile, au suferit un declin poate ireversibil, activitatea lor fiind coordonata in acea epoca de istoricii de partid, altele, precum Accademia di Romania de la Roma, au fost inchise, astfel ca perspectivele acelei perioade erau destul de limitate pentru cariera unui tanar iubitor de cultura si civilizatie greaca. Salvarea acestei generatii postbelice a venit de la cativa pasionati si eruditi care au supravietuit epurarilor staliniste. La Bucuresti rolul principal in pastrarea legaturii cu vechea scoala l-au avut, printre altii, profesorii Dionisie M. Pippidi si Radu Vulpe, primul cu o cariera deja in filologie clasica, al doilea cu o cunoastere exemplara a activitatii de teren, a textelor antice si a inscriptiilor din spatiul dintre Dunare si mare. Cei doi au fost cei care l-au indrumat la inceput pe Petre Alexandrescu, cel care mai tarziu s-a straduit in chipul cel mai hotarat sa readuca cercetarea arheologica romaneasca acolo unde o lasasera Vasile Parvan si elevii sai, respectiv alaturi de traditia marilor scoli de arheologie clasica din Europa. (din „Introducere”)