Costumul negru ( Adrian Popescu)

Noul volum de versuri al lui Adrian Popescu aduce o schimbare surprinzatoare de stil si limbaj, pentru un autor consacrat, considerat de critici mai degraba un neomodernist, manierist, cu obsesia unui spatiu italic, decit un postmodernist, atras de experimentarea limbajului cotidian. Avem aici citeva poeme ample, structurate de un un fir epic, scene din viata poetului, transpuse intr-o rememorare tandru-ironica, unde vechiul strat al amintirilor fabuloase intilneste scepticismul bine temperat, o luciditate care nu devine cinism, o de-solemnizare care-i da poeziei autenticitate. „Remarcabil poet, intr-o limba de extrema finete, artist delicat, suav si ardent, Adrian Popescu este indeosebi in poemele inalt-spiritualiste, deloc descarnate, in pofida focului mistuitor al imaginatiei religioase.” (Nicolae Manolescu) „Adrian Popescu se afla, iata, in fata unei opere inca deschise, dar care este inscrisa deja pe un drum sigur, unul dintre cele mai originale si clar trasate pe harta valorilor literaturii romane de azi.” (Ion Pop) „Observam cu alte ocazii ca una dintre cele mai fertile directii ale liricii romane actuale consta intr-o redescoperire a realului, dar nu prin celebrare, prin interogatie. Adrian Popescu se inscrie in aceasta tendinta printr-o formula singulara.” (Petru Poanta) „Amintirea a ceva frumos si pierdut pentru totdeauna sau, poate, amintirea a ceva ce nici n-a fost trait vreodata reverbereaza mereu in poezia lui Adrian Popescu.” (Alex. Stefanescu) „Poezia lui a atins o stabilitate „definitiva” si cu greu ne-ar mai putea contraria. Polenul melancoliei pare mai dens si el si se lasa pina in bataia mai grava a versului…” (Al. Cistelecan) „Avem aici cite ceva din toate: geografie si eruditie, fauna si flora, sentiment si simt istoric, patima si credinta.” (Dan Cristea) „Nu exista in toata poezia romaneasca de acum un mai impatimit peregrin al acestor tinuturi stravechi, peninsulare si un mai nefericit om ca nu i-a fost dat sa traiasca pentru totdeauna acolo, printre chiparosi si oleandri.” (Stefan Borbely)